După 1989, în Australia s-au stabilit mulți confrați de-ai noștri. Pe Robert Thomas Dumitriu l-am întâlnit în România. Era în vacanța de vară. Tocmai venise după un pelerinaj la Ierusalim și se pregătea să meargă la ITO Iași 2017. Deși s-a născut departe de România, Robert simte și trăiește românește. Am stat de vorbă cu el despre România, despre Ortodoxie și cum este ea trăită în țara de la Antipozi. Iată ce ne-a spus.
Sunt un român născut în Australia în 1992. Numele meu este Dumitriu Thomas Robert. Mama mea a plecat din țară chiar înainte de căderea lui Ceaușescu. Era din județul Vaslui, dintr-un sat de lângă Bârlad, Ivești. Frații ei părăsiseră România încă din 1980 pentru a se stabili definitiv în Australia, unde au chemat-o și pe ea să-și facă un viitor. Bunicul meu este bine cunoscut în România, eu fiind nepotul fostului antrenor stelist Dumitru Dumitriu.
Primii mei ani din viață i-am petrecut așadar la Sydney și după o perioadă de stat în România, m-am reîntors în țara cangurilor. Aici am început să merg la Biserica „Sfânta Maria”, primul locaș de cult ortodox românesc ridicat pe pământ australian. Comunitatea de acolo este destul de numeroasă, biserica fiind mereu plină de credincioși. După slujbă mai mereu luăm masa împreună, iar la evenimentele culturale suntem nedespărțiți. Numai așa ne păstrăm tradițiile și identitatea noastră națională.
Românii din Australia sunt actualmente în jur de 20.000-30.000. Când am plecat definitiv din România, eu aveam 9 ani. Era în 2002. Pe atunci, biserica noastră de acolo nu avea un episcop al ei. Era un pic de dezordine, dar după venirea Preasfințitului Mihail, lucrurile s-au pus la punct. Situația s-a schimbat în bine, s-au constituit noi parohii, comunitățile românești s-au extins prin venirea din țară de noi compatrioți.
Iubirea dintre noi ne dă puterea de a rezista
Până la 14 ani nu am frecventat biserica foarte des. Mama, de loc din Moldova, mergea mereu la slujbă și mă lua și pe mine de multe ori. Dar, odată, după Sfânta Liturghie, Preasfințitul Mihail m-a chemat în Sfântul Altar și am stat de vorbă cu el mai mult. Eram foarte emoționat. De atunci, interesul meu pentru cele sfinte a crescut. În diasporă, pentru că noi suntem minoritari, relațiile dintre noi, regăsirea noastră cu ceilalți români trebuie să suplinească atmosfera de acasă, din țară. De aceea și episcopul nostru, dar și cei care mergem la biserică ținem aproape unii de alții. Fără iubirea dintre noi, nu am putea rezista, fiindcă străinătatea nu e ceva ușor de purtat.
Aceasta ar fi diferența dintre bisericile din țară și cele din străinătate. Într-o biserică din diasporă îl cunoști foarte bine pe cel care stă și se roagă lângă tine. Știi unde lucrează, câți copii are, care e situația lui. În România, mai ales la oraș, acest lucru rareori există.
Economic, țara în care m-am născut rezistă prin exporturi. Ea vinde cărbuni, aluminiu, fier, uraniu, plutoniu, dar și produse agricole, fructe și legume care se fac pe tot parcursul anului. Pe de altă parte, aici cresc foarte multe animale, în consecință carnea de vită și de oaie este exportată masiv. Beneficiarii sunt China și statele asiatice în principal. Viața este scumpă în Australia, taxele mari, dar și condițiile de trai sunt bune. Infrastructura e excelentă, toate produsele de calitate. Ca să vă faceți o idee, salariul mediu al unui muncitor australian este de 45.000 de euro pe an. Cam 30% din ei sunt dați la stat sub formă de impozit.
„Acolo unde m-am născut, religia se predă încă de la grădiniță”
Australia din punct de vedere religios este 50% catolică. Aproximativ 20% reprezintă confesiunea anglicană, alți 20%, protestanți, iar restul, neoprotestanți și ortodocși. Între ortodocși, cei mai numeroși sunt grecii (ei au chiar un Seminar Teologic, „Sfântul Andrei”, unde studiază toți australienii și grecii ortodocși stabiliți aici care doresc să fie preoți), urmează rușii, apoi antiohienii, sârbii și românii. Australienii sunt foarte secularizați ca societate (filosofia lor de viață se rezumă la faptul că atât cât trăiești să te simți bine, iar când mori, să o faci bucuros că ai reușit ce ți-ai dorit, că ai experimentat cât mai multe lucruri), deși sistemul de învățământ la ei are prevăzută ca obligatorie ora de religie. De la grădiniță până în clasa a VI-a, adică primul ciclu de învățământ, beneficiază de educație religioasă, cu o oră pe săptămână. Trebuie doar să-ți alegi confesiunea. Eu am studiat credința ortodoxă, bineînțeles. Grupa mea număra nouă copii. Australia e o Americă la scară mai redusă, dar cu locuitori mai educați. Nu sunt ostili față de străini, dar nici prea interesați de credința sau obiceiurile celor stabiliți în țara lor.
În ultima vreme, în Australia bate un vânt ciudat, al neomarxismului, cu ideologia de gen care încearcă să promoveze ideea că tu ca om poți să-ți alegi sexul, poți fi cum te simți, nu contează datul biologic. Dramatic este că această ideologie se impune în școli. Copiii de clasa a II-a, a III-a, a IV-a, care sunt imaturi în privința discernământului, nu sesizează pericolul derivat de aici. Au existat în curricula școlară (din fericire, această inițiativă a fost oprită de stat la solicitarea cetățenilor) cursuri obligatorii unde se preda ideologia de gen care intră în coliziune cu normalitatea fiziologică și cu învățătura Bisericii.
Toți creștinii străini, dar și australienii, chiar cei indiferenţi religios, sunt împotriva acestei îndoctrinări forțate.
Melbourne, orașul unde locuiesc, măsoară 120 de kilometri de la un capăt la celălalt. Aici sunt două biserici ortodoxe românești. Românii în general stau la periferia orașului. Putem deci spune că cine vine la biserică face o adevărată jertfă. Inițial am vrut să studiez teologia la Seminarul „Sfântul Andrei” al grecilor australieni, dar până la urmă m-am înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Pentru mine Teologia este a doua facultate. Eu am urmat în Australia cursurile Facultății de Construcții Civile. A fost foarte bine așa, pentru că dacă Dumnezeu va binecuvânta să fiu preot, va trebui să dețin un job acolo din care să mă întrețin, așa cum au toții slujitorii Bisericii, care nu trăiesc din preoție.
„Doamne, îți promit că te slujesc ca preot!”
„Cine este Dumnezeu pentru tine? Ce simți în inima ta pentru El?”, acestea au fost întrebările puse mie de părintele Michael de la Melbourne, după care tot el mi-a spus că atunci când ești în relație cu cineva, Dumnezeu sau om, trebuie să acorzi timp acelei relații pentru ca ea să nu moară, ci să crească, iar acea persoană să ți se descopere. Timpul acordat lui Dumnezeu înseamnă rugăciune către El, dar ea nu se rezumă doar la cea făcută în biserică sau acasă în fața icoanelor, ci reprezintă o stare interioară prin care trăiești prezența lui Dumnezeu în tot ceea ce faci. Această stare interioară se cultivă, se nutrește aș spune, atunci când alegi să o cauți și să o trăiești.
Doresc să împărtășesc o experiență personală, la rugămintea duhovnicului meu. Aveam 18 ani și am ales să petrec mai mult timp cu Dumnezeu. M-am „habotnicit” așa, în sensul pozitiv, am tăiat tot ce nu îmi era necesar în viață (fără răutate) și am început să mă rog așa cum puteam, tot timpul dacă puteam și cu starea interioară de „Doamne, doresc să Te cunosc”. Inițial foloseam multe cuvinte, după un timp am început să simt cum mi se înmoaie inima în timpul rugăciunii și cuvintele erau de prisos, mai mult trăiam starea respectivă. Într-o zi, după ce fusesem cu PS Părinte Mihail la o conferință în Sydney, ajunsesem acasă și simțeam dorul de rugăciune. M-am dus în camera mea și mi-am liniștit mintea, n-am făcut ceva special, însă deodată în zona inimii am simțit o prezență de necuprins, o iubire profundă, ușoară, plină de lumină. De frică să nu mă vadă mama plângând m-am ascuns în baie ca să vărs în tihnă lacrimi de bucurie. După un timp, trăind bucuria prezenței lui Dumnezeu, am știut ce va urma în viața mea și fără să mă gândesc la ceva anume, am rostit cuvintele: „Doamne, îți promit că te slujesc ca preot”. Am menționat experiența aceasta la rugămintea duhovnicului pentru a da mărturie și pentru încurajarea tuturor în căutările lor.
