„Copiii ar trebui să aibă acces la propria viziune asupra identității”

Pe lângă multele probleme cu care se confruntă diaspora românească, una dintre cele mai importante este cea care ține de modul în care își păstrează identitatea culturală și lingvistică. Iar copiii românilor stabiliți în străinătate, a căror „minte e pregătită din start pentru o dublă identitate”, au nevoie de un cadru instituțio­nalizat în care să-și exerseze limba română. Despre necesitatea unei astfel de școli am discutat cu Cristina Hermeziu, publicist și mediator cultural, stabilită la Paris din 2004.

De ce considerați necesară o școa­lă, stricto sensu, pentru învă­țarea limbii române de către copiii românilor din diasporă?

Pentru că, înainte de toate, mintea copiilor născuți în altă țară decât cea a părinților sau stră­mu­tați de mici este pregătită din start pentru o dublă identitate. E o irosire să nu pornească de la început cu această valoare: limbă dublă, dublă cultură. Po­ten­țialul lor de a asimila fără efort infor­mație lingvistică și cul­turală diferită, dacă se întâmplă de foarte devreme, este covâr­șitor.

Voi lărgi discuția și voi aduce niște argumente care țin, dacă vreți, de o viziune politică a identității și a relației cu originile. Prin cei plecați la muncă, la studii, temporar sau pe termen lung într-un alt spațiu, Ro­mânia de azi e cu mult mai în­tinsă decât o arată granițele istorice. Din păcate, la nivelul percepției reciproce, s-a creat o falie între cei rămași și cei plecați, păguboasă în toate felurile. Cine decide, conform cărui algoritm, că românii plecați au mai puțină românitate în ei? Cine decide, cu ce legitimitate, că românii care aleg să trăiască între granițele țării n-ar ști care e regimul politic care li se potrivește cel mai bine? Această tensiune dușmă­noa­să, care exacerbează paradigma excluderii, este moștenită de copiii din diasporă. Ei sunt supuși acestui filtru subiectiv al părinților, nu au la dispoziție un model alternativ, respectiv temelia culturală repre­zen­tată de conținut și valori specifice - istoria, geografia, literatura și arta Româ­niei, ca bază de pornire pentru o relație inocentă cu țara de origine. Eu nu spun aici că părinții au sau nu dreptate, eu spun că în mod ideal copiii ar trebui să aibă acces la propria viziune asupra iden­ti­tății și a țării de origine și, deocam­dată, numai școala poate oferi acest model și acest cadru, alternativ și diferit de modelul familiei, ca un pământ suficient de fertil ca să crească pe el o (a doua) identitate legitimă.

Cum sprijină statul român, prin institutele culturale din străinătate sau prin alte instituții de resort, învățarea instituționalizată a limbii române? Există cursuri, programe speciale?

O inițiativă aparține Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, care propune tabere de vară pentru copiii din străi­nătate care vor să-și petreacă vacanța în România. Toate sunt inițiative vitale, necesare, și to­tuși ele rămân artizanale, fără impact masiv, fără anvergură. Institutul de limbi și civilizații orientale de la Paris, unde există un departament universitar de limbă română, oferă și un cadru institu­țional, acreditat, de evaluare a cunoștințelor copiilor care vor să obțină o diplomă de bacalaureat în română, dar cere­rile sunt rarisime. La sfârșitul liceului, copiii români din Franța devin, practic, niște tineri monoculturali, formatați potrivit splendidei culturi franceze, care vor fi știind meritoriu și firesc destule lucruri despre Revoluția Fran­ceză și prea puțin despre, să spunem, Bătălia de la Mărășești și parti­ciparea României în Primul Război Mondial.

Anecdotic sau nu, este superb, înduioșător și promițător răspun­sul unui puști, pe care l-am auzit în curtea bisericii maramureșene din Limours, într-o zi de duminică. „Știți voi cine a scris povestea aceea cu pupăza care îl trezește pe Nică Apetrei prea de dimi­neață?” „Îl cheamă Ion Arbre”, a zis băiețelul și a continuat să se joace cu ceilalți copii români, dar limba lor de joacă era limba franceză.

Soluții pentru învățarea limbii române: școli și licee ortodoxe bilingve, școli de vară în România

Din ceea ce ne parvine prin media din comunitățile de români din străinătate, cele mai vizibile evenimente care par că mențin contactul cu spațiul cultural românesc sunt cele în care sunt promovate dansurile populare, costumul național, gastronomia românească. Însă, de multe ori, lucrurile acestea par foarte mecanice, pare că nici adulții nu le mai înțeleg sensurile profunde, rostul lor, simbolistica, darămite copiii. Cum le poate fi „povestită” România mai potrivit, mai pe înțelesul lor, copiilor din diasporă?

Aici cred că este și o problemă legată de retorica din mass-media privitoare la comunitățile de români din afara țării, cu emisiuni care se focalizează în special pe păstrarea tradițiilor, într-o veșnică autocelebrare patriotardă a românismului și a identității națio­nale. Ca și cum diaspora nu face altceva decât să încingă zilnic o horă pe esplanada de la Trocadero, aceasta fiind suprema dovadă a unei fidele identități românești printre străinii dușmani. E pur și simplu ridicol. Dar nu ajută la
nimic să ascundem sub covor discuția despre producții „jurna­listice” grotești, unde românii plecați sunt filmați, intervievați, la cumetrii și expoziții de ii ad-hoc, devenind vedete ale românismului nostalgic, pentru un public național înduioșat și mândru de identitatea lor de preț care a cuce­rit lumea. E un cerc vicios.

Ce soluții reale există pentru aceste generații de copii, pentru a putea sădi, și aici vă citez, „câte ceva din istoria, geografia și literatura României în mințile lor pregătite din start pentru o dublă identitate”?

Îndrăznesc niște piste de reflecție și am să-mi iau libertatea de a fi idealistă. Într-o lume ideală, printr-un parteneriat public-privat, ar putea fi înființată o struc­tură de învățământ, cel mai pro­babil în zona pariziană, care să poată oferi o formare bilingvă, echivalentă cu studiile liceului, în română și franceză, cu diplomă de bacalaureat recunoscută. Bineîn­țeles că vorbim despre un sistem complex, nu ușor de pus în practică, dar modele există. În plus, cum sistemul francez de învățământ permite acreditarea de instituții private cu specific religios (există aici numeroase școli catolice de mare calitate, foarte căutate inclusiv de români!), un liceu ortodox cu predare în limba română și franceză pare a fi o „utopie plauzibilă”. Aș adăuga un context favorabil: există atâția specialiști de origine română, recunoscuți pentru competențele lor în domeniile cele mai diverse, încât corpul profesoral ar fi ușor de recrutat.

O altă pistă posibilă, poate chiar mai fezabilă, este crearea, în țară, a unor școli de vară bine încadrate instituțional, dedicate copiilor din diasporă, cu activități ludice și serioase în același timp, cursuri și activități practice, dar cu o diplomă recunoscută la fiecare modul sau nivel. Am aflat recent că există așa ceva în Polonia, polonezii având acest atașament față de cultura de origine învățată la sursă. Copiii din diasporă cresc cu acest obicei: în fiecare vacanță de vară se urcă în avion ca să meargă la o altfel de școală, în limba părinților.

Filozoful francez Jean Luc Nancy, umanist, deschis către celălalt şi alteritate, vorbește undeva de violența cu care în istorie suntem somați să ne declinăm
identitatea, și le numește „identités extorquées”. Cred, totuși, că numai o identitate nesigură sau pier­dută pe drum poate fi „extor­ca­tă”, iro­nizată sau desconsiderată.