Îngrijirea paliativă a devenit în ultimii ani o preocupare majoră atât a medicilor, cât şi a preoţilor, actul medical neavând un scop precis în acest caz fără asistenţa religioasă. Pastoraţia bolnavilor pe patul de moarte necesită o pregătire temeinică despre care am stat de vorbă cu unul dintre principalii susţinători ai reţelei unităţilor de îngrijire paliativă din România. Părintele Paul Iannakos este preot ortodox în Fenton-Michigan, Statele Unite ale Americii, doctor în psihoterapie şi consiliere a persoanelor cu adicţii, precum şi capelan de spital.
Părinte Paul Iannakos, aveţi o vastă experienţă în Statele Unite ale Americii în pastoraţia persoanelor aflate pe patul de moarte şi sunteţi instruit academic în acest sens. Ar trebui ca preoţii de spitale să beneficieze de programe de pregătire specială?
Cu siguranţă. Un lucru foarte important pentru Biserică este ca ea să nu-şi limiteze lucrarea doar în lăcaşurile de cult. Chiar dacă misiunea principală a Bisericii este slujirea lui Dumnezeu prin cultul public, nu trebuie să neglijăm adevărul Evangheliei la care am fost chemaţi ca propovăduitori. Credinţa noastră nu trebuie să fie doar în inimă şi în minte, ci trebuie să fie vizibilă în ceea ce facem, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Credinţa fără fapte moartă este“. Am spus mereu că Biserica trebuie să fie pro-activă şi să-şi extindă lucrarea sa dincolo de zidurile sale, în special în spitale. În Statele Unite ale Americii beneficiem de un modul de formare numit „Educaţie clinico-pastorală“, prin care preoţii, dar şi laicii care fac munca de capelan sunt antrenaţi timp de 600 de ore pentru această formă unică de pastoraţie. La aceste traininguri participă studenţi din multe confesiuni creştine, nu doar din Biserica Ortodoxă, dar cursurile se desfăşoară într-un spirit al respectului reciproc. Profesorii de acolo nu ne permit decât să vorbim din perspectiva confesională, iar eu am împărtăşit din experienţa mea din spitale. Eu consider pastoraţia bolnavilor o latură unică din viaţa Bisericii şi de aceea şi pregătirea preoţilor capelani trebuie să fie pe măsură.
Ocazie de transformare spirituală
Cum aţi descrie misiunea preotului din spital?
Trebuie să înţelegem că prima responsabilitate a fiecărui preot capelan, ca şi a oricărui alt slujitor al Bisericii, este să facă simţită prezenţa lui Hristos în mediul în care activează. Hristos răstignit pe Cruce şi Înviat este Cel prin Care vindecarea poate fi posibilă. Prin Cruce a venit mântuirea lumii şi de aceea, ca preoţi misionari, ca slujitori ai lui Hristos, tot ce putem face este să-L oferim bolnavilor pe Hristos Cel Răstignit. Dar mai important şi mai puţin cunoscut este ce nu trebuie să facă un preot capelan. În primul rând, capelanul nu trebuie să confunde pacientul cu boala şi cu terapia aplicată. În al doilea rând, nu este misiunea capelanului să adauge un fel de ritual, puţină religie la procesul de îngrijire medicală. Adesea mi se întâmplă să aud de la pacienţii mei formula „Ei bine, părinte, un pic de rugăciune nu strică“. Apoi, nu este misiunea preotului capelan să aducă o vindecare miraculoasă, deşi este bine să se întâmple. Nu acesta este scopul primordial. Capelanul ortodox trebuie să privească suferinţa umană în lumina Crucii lui Hristos şi a puterii acesteia, pentru ca şi pacientul, la rândul său, să vadă suferinţa sa în lumina transfigurării aduse de puterea Crucii şi ca o ocazie de transformare spirituală. În Evanghelie se spune că Hristos a ales în mod liber să poarte Crucea. Ca preoţi capelani, trebuie să le spunem pacienţilor că ei pot alege în mod liber să sufere cu Hristos, pentru ca să poată fi vindecaţi în minte şi-n suflet. Alegem să suferim, pentru ca această suferinţă să fie una transfiguratoare în Hristos, sau respingem această suferinţă a Crucii şi astfel nu ne vom înălţa, ci ne vom coborî.
Cu siguranţă viaţa unui capelan de spital are numeroase provocări. Care ar fi neajunsurile şi situaţiile neplăcute ale sistemului medical?
Pentru noi, capelanii, nu există bucurie mai mare lăsată de la Dumnezeu decât să-i vizităm pe cei care sunt în suferinţă. În momentele în care îi vizităm pe bolnavi, uităm de noi şi de problemele noastre mărunte care ne împovărează şi ne aglomerează existenţa. Nu trebuie să uităm că noi avem multe de învăţat de la pacienţi. Însă foarte des mi se întâmplă să nu am timpul necesar pentru a mă ocupa de îngrijirea spirituală a bolnavului, pentru că sunt foarte multe etape ale îngrijirii medicale, în care se stabileşte diagnosticul, se fac investigaţii, analize etc. Unul dintre conflictele des întâlnite este legat de confidenţialitatea diagnosticului. Spre exemplu, în parohia mea din Michigan am câteva persoane diagnosticate cu o boală a modernităţii, cancerul. Aceştia n-au dorit ca lumea să ştie, pentru că trăiau frica de a nu fi consideraţi de comunitate ca stigmatizaţi, ca pedepsiţi de Dumnezeu. Au preferat să păstreze confidenţialitatea acestei probleme. Una dintre cele mai neplăcute experienţe avute în calitate de capelan în Statele Unite ale Americii este subfinanţarea acestei activităţi. Nu sunt foarte multe fonduri alocate activităţii de misionariat în spitale. Lucrez acum într-un spital destul de mare, cu 700 de paturi, unde, din păcate, Departamentul de asistenţă religioasă a primit 0,03% din bugetul anual. Încercăm cât de des putem să promovăm ideea de a strânge cât mai multe fonduri pentru această activitate.
La fel de important ca şi actul medical
Şi aţi găsit înţelegere şi sprijin de la persoanele abilitate şi chiar de la oamenii din comunitate?
Încercăm să conştientizăm lumea că activitatea preotului capelan este la fel de importantă ca a oricărui medic din spital. Desigur, familiile bolnavilor se raportează mai mult la medic, şi de multe ori am întâlnit chiar opoziţii din partea lor în a-mi face treaba. Însă, încetul cu încetul, lumea descoperă rolul nostru în spital. Am fost preocupat intens de sincopele care apar în activitatea de misionariat. Preoţii, în mod ideal, oferă atât consiliere, cât şi Sfintele Taine. Când am fost în acest an la Braşov, am discutat cu preoţii de spitale despre importanţa ambelor aspecte ale misiunii noastre, şi mai ales de a petrece mai mult timp în consilierea bolnavilor. Există şi posibilitatea ca laicii să facă această activitate de consiliere, pentru a-l putea ajuta pe preot, pentru că Hristos, singurul Tămăduitor, a delegat puterea Sa către Apostoli şi aceştia au transmis-o Bisericii.
Împreună cu medicul Daniel Hinshaw sunteţi principalii susţinători ai programului de îngrijiri paliative din România. Cum vedeţi acum implicarea Bisericii şi a societăţii în această latură a medicinei?
Am fost impresionat când am venit în România de faptul că există atât de mulţi tineri preoţi zeloşi, cu o educaţie teologică temeinică primită în şcoli teologice de prestigiu, şi mai ales de faptul că se fac prezenţi în spitale şi-n alte instituţii care au legătură cu îngrijirea paliativă şi cu pastoraţia bolnavilor în general. Am avut schimb de experienţe şi discuţii foarte folositoare cu preoţi din Sibiu şi din Braşov implicaţi în această lucrare pastorală a Bisericii. Am luat cu mine acasă foarte multe lucruri din viaţa exemplară a acestor slujitori ai Domnului, în special smerenia şi bucuria din sufletele preoţilor români, dar şi a credincioşilor de aici. Un alt lucru care m-a impresionat este simplitatea vieţii, devotamentul şi dragostea faţă de semeni de care dau dovadă oamenii de aici.
