Europa, spune istoricul Andre Philip, este rodul unirii a trei elemente: cel grecesc, al căutării adevărului, binelui şi frumosului; cel roman, al justiţiei şi cetăţeanului, şi cel creştin, care are la bază Scriptura şi conceptul de persoană. Tot ceea ce folosim şi vedem astăzi este tributar în măsură covârşitoare civilizaţiei şi culturii europene care a dezvoltat în 2.000 de ani o conştiinţă şi o identitate proprie. În interviul ce urmează, profesorul universitar Tudor Teoteoi explică de ce anume, când vorbim de Europa, trebuie să ne gândim la cele două componente fundamentale care au stat la baza ei: cea greco-romană şi cea creştină.
Fundamentele civilizaţiei europene
Domnule profesor, ce desemna la început termenul Europa?
Termenul Europa este unul de origine grecească, antică, ca şi cuvântul Asia. Iniţial, ambii termeni defineau alte realităţi. Europa era un teritoriu occidental, situat mai spre apus, „pros tous hesperious“, iar Asia era o realitate orientală, aceasta nereferindu-se la un continent, ci numai la o anumită parte a Asiei Mici de astăzi. Spre exemplu, eparhia Asia era acea parte în care se afla Mitropolia de Efes, locul unde a stat Sfântul Ioan Evanghelistul.
Într-un eseu din volumul „Floarea de foc“, Alexandru Mironescu spunea că civilizaţia europeană are două componente: cea greco-romană şi cea creştină. Dacă renunţăm la ele, ne întoarcem în preistorie. Ce a reprezentat prima componentă pentru bătrânul continent?
Componenta greco-romană este practic fundamentul iniţial al civilizaţiei europene. De altfel, originile acestei civilizaţii se află în lumea greco-romană din antichitate. Dacă analizăm istoria antică, constatăm că ea începe cu ceea ce se cheamă Orientul Antic, civilizaţiile orientale, egipteană, asiro-caldeană, medo-persană, iudaică, feniciană. În acest context intră şi civilizaţiile extrem-orientale, situate mai departe. Important este faptul că, în ceea ce priveşte civilizaţia europeană, ea a apărut ulterior acestora, dezvoltându-se în mod independent, original şi creator faţă de toate celelalte. Acesta este, de fapt, caracterul esenţial al civilizaţiei europene. De la greci, lumea europeană a luat o apetenţă pentru adevăr, pentru speculaţie filosofică. De la romani a luat sentimentul ordinii, al disciplinei, precum şi elemente din dreptul civil roman. Ambele lucruri au contribuit la crearea actuală a Europei. Urmărind firul istoriei constatăm că din Orientul Antic se merge spre Apus şi primul teritoriu care se învecinează cu Orientul, suferind primele influenţe din partea lui, este lumea aceasta grecească, sud-est europeană. Pentru acest motiv, zona sud-est europeană poate fi socotită un leagăn al bătrânului continent. Una dintre primele civilizaţii înfloritoare în arealul despre care vorbim este cea greacă, elenistică, mai târziu transmisă apoi şi în Orient. Astfel ea şi-a arătat capacitatea de a cuprinde şi influenţa zone întinse din Răsărit, ba chiar şi Apus. Istoricul Polibiu a pus în ecuaţie raportul dintre Grecia şi Roma antică, arătând că prima a cunoscut în cele din urmă o perioadă de declin politic, nu şi cultural, în timp ce a doua se afla în plină ascensiune şi extindere teritorială. Romanii au cucerit aproape întreaga Europă, iar locurile unde regiunile romane au rămas păstrează urme ale culturii şi civilizaţiei aduse de ei. Doar în zonele de limbă greacă, cultura romană nu a putut să se impună. Realitatea greco-romană a fost moştenită de lumea medievală prin cele două forme de cultură europeană, cea răsăriteană, greacă şi cea apuseană, latină.
Există cele două imperii medievale, unul în Orient, e vorba de Imperiul Bizantin, şi celălalt în Occident, ulterior celui răsăritean. Ele erau de fapt două entităţi ale aceluiaşi Imperiu Roman care s-a despărţit. La baza separaţiei lor s-a aflat o predominanţă a unor elemente culturale.
Să vorbim şi despre cea de-a doua componentă europeană, cea creştină. Ce a dat creştinismul atât de important Europei?
Aportul creştinismului a fost unul fundamental. Nu se poate vorbi astăzi despre cultura şi civilizaţia europeană fără a avea în vedere factorul creştin. Noua religie care venea şi ea tot din Orient, cu structuri teocratice, lumea iudaică fiind construită pe asemenea fundamente, a realizat o osmoză cu fondul greco-roman. Această lume culturală a reprezentat modul perfect de exprimare şi interpretare al acestei religii. Influenţe au existat şi dintr-o parte, şi din alta. Multe din sărbătorile cu caracter păgân au fost păstrate mai departe în timp, schimbându-li-se conţinutul. Creştinismul a beneficiat de aportul filosofiei greceşti pentru a putea să fie înţeles şi perceput în mediile intelectuale înalte. El a fost o componentă majoră pentru că toată lumea europeană a dezvoltat o cultură şi o civilizaţie sub înrâurirea acestei mari religii monoteiste, universale, care a regenerat istoria şi viaţa Imperiului Roman în multe privinţe. Din punct de vedere politic şi cultural, creştinismul şi-a dovedit caracterul creator. El a dezvoltat şi tradiţia limbilor sacre. Alături de cele trei limbi sacre - greaca, latina şi ebraica, slava primeşte şi ea în Evul Mediu acest statut, influenţând civilizaţia şi cultura românească. Ea este o limbă sacră pentru toată populaţia ortodoxă vorbitoare sau care foloseşte în scris slavona.
George Duby spune în cartea sa „Anul 1000“ că religia creştină a schimbat modul în care poate fi privită istoria, pe care o sacralizează, făcând-o teofanie. Pentru creştini, istoria este orientată. Adică are un telos. Cum s-a impregnat aceasta în mentalitatea europeanului?
Şi anterior creştinismului, mă refer la istoria în perioada antică, avusese succese notabile. Se cunosc operele marilor greci, Herodot, Tucidide, Xenofon şi Polibiu, sau latini, Tacitus sau Titus Liviu. Dar în locul tradiţiei antice se dezvoltă o nouă formă de a privi lumea şi de a o evalua. Ea are o finalitate. Creştinismul acordă lumii materiale, vizibile sens şi valoare numai în măsura în care ea ajută pregătirea oamenilor pentru veşnicie, pentru cealaltă lume. Deşi vorbim despre caracterul trecător, efemer al celor pământeşti, pe care omul medieval le foloseşte fără risipă, totuşi, în relaţia lui cu ceea ce are consistenţă şi rămâne cu adevărat esenţial, mântuirea, lumea aceasta are importanţa ei. Ea este un câmp unde fiecare îşi exersează capacităţile, virtuţile, lucrând la construirea sa spirituală, intelectuală, materială. Pentru locuitorul obişnuit din Bizanţ sau Occident, lumea este o realitate, o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu dăruită omului spre cunoaşterea Lui şi spre folosul personal. Lipsa raportării la divinitate era de neconceput. Biserica era un „axis mundi“ cu reguli de la care nu se puteau deroba nici împăraţii. Noua religie conferă întregii mişcări culturale şi spirituale europene un caracter aparte, ţinând nu numai de explicaţia începutului lumii, ci şi de o anume finalitate. Istoriografia însăşi a fost dezvoltată în acest nou mod. În perioada de care vorbim se naşte cronistica, istoriografia creştină care cunoaşte pe lângă evenimentele importante petrecute în antichitate şi momente capitale din istoria creştină a Bizanţului sau a Bisericii din Apus. Cronografele care apar acum au o viziune universalistă, puternic ancorată în creştinism. Ele prezintă lumea, întreaga istorie omenească în raport cu tradiţia biblică vetero-testamentară mai întâi, începând de la Adam, trecând prin monarhiile antice, cele patru monarhii clasice, terminând cu cea romană, socotită cea mai importantă, Imperiul Roman fiind considerat entitatea statală universală în care se dezvoltă religia universală, cea creştină.
Raportarea permanentă la divin
Odată cu creştinismul se afirmă valoarea elementului transcendent, a lumii de dincolo, realitatea de aici fiind doar o palidă manifestare sau chiar imitare a ceea ce există în veşnicie. Istoria a consemnat dorinţa de a realiza, de a structura lumea în care trăim, după chipul împărăţiei lui Dumnezeu. Avem acest lucru menţionat chiar în scrierile Sfinţilor Părinţi. Augustin de Hipona vorbeşte în „De civitate Dei“ de existenţa a două cetăţi: civita terestra şi civita celesta, iar în tradiţia răsăriteană, Dionisie Pseudo-Areopagitul vorbeşte despre ierarhia cerească şi ierarhia pământească. Întâlnim aceeaşi viziune a lumii pământeşti care evoluează, caută să imite modelul divin. Ceea ce este dincolo este mai important pentru creştini decât realitatea cotidiană. Victoriile, în Evul Mediu, nu erau atribuite pregătirii militare, capacităţilor organizatorice ale generalilor, ci toate erau socotite ca venind în dar de la Dumnezeu sau de la unul dintre sfinţii Lui. Avem în cronicile româneşti menţionat în mod expres acest lucru. Dar nu numai la noi se întâmplă aşa, aceasta este în egală măsură o componentă a istoriografiei medievale în ansamblul ei. Atât în istoria bizantină, cât şi în cea a Occidentului european găsim aceeaşi raportare permanentă la divin. Mihai al VIII-lea Paleologul, spre exemplu, ca să ne referim la lumea bizantină mai apropiată de noi, după ce reuşeşte să cucerească Constantinopolul, tocmai organizează un triumf, aşa cum ne spune istoricul Pachimeres, care este foarte grijuliu în a arăta atitudinea împăratului bizantin. El nu pe sine s-a pus în prim-plan ca generalii din antichitate, ca spre exemplu triumful lui Scipio Africanul după victoria asupra Cartaginei, ci el pune în prim-plan ca şi alţi împăraţi bizantini carul de triumf: iar pe acest car era figurată icoana Maicii Domnului, după care vine împăratul bizantin care mergea în urma lui pe jos, ca un element de umilinţă. El şi-a organizat acest triumf, spune istoricul, nu ca un spirit meschin pentru a se lăuda pe sine, ci numai pentru a arăta măreţia puterii dumnezeieşti care i-a dat lui această mare victorie. Deci acesta este un element care mie mi se pare fundamental şi care este prezent în toată lumea creştină medievală.
Nivelul social al propagării creştinismului în Bizanţ
Cum s-a răsfrânt creştinismul la nivelul politicii imperiale, al învăţământului, al mentalităţilor în Bizanţ?
Creştinismul este omniprezent în tot ceea ce mişcă. Lumea aceasta apuseană ca şi cea răsăriteană, viaţa lor, este reglată în funcţie de creştinism. Chiar şi viaţa economică, obligaţiile economice faţă de stăpânul de pământ, se dădeau de regulă în două rate: una la Sfântul Dumitru, a doua la Sfântul Gheorghe, pentru că sunt două sărbători mari, la exact o diferenţă de şase luni una faţă de alta, care semnifică şi începerea sezonului rece, iar cealaltă a celui cald. Acesta este numai un exemplu, dar şi întreaga viaţă culturală, istoriografia creştină, pe ce bază porneşte? Care este modul în care ea se plasează în timp? Nu după olimpiade, ca în antichitate, ci se plasează după facerea lumii în tradiţia bizantică, nu după anul facerii, nu după ceea ce este în cronicile noastre şi în documentele noastre medievale. Pentru bizantini ar trebui să mai adăugăm 5.509 ani şi am afla că noi suntem acum, după tradiţia bizantină, pe la anul 7518.
Cele două Imperii - între diferenţiere culturală şi schismă
Când începe să se producă ruptura între Orient şi Occident în privinţa mentalităţii creştine? Schisma sau Căderea bizanţului, care este punctul fundamental în care aceasta separare se vede?
Diferenţa între cele două părţi ale Imperiului Roman era simţită încă din antichitatea târzie şi se făcuse remarcată. Chiar faptul că împăraţii romani şi-au dat seama şi au instituit diverse sisteme de guvernare a statului, ierarhie, tetrarhie, arată tocmai necesitatea aceasta de a guverna mai bine statul din mai multe centre, dar dându-i un singur spirit. Cum sistemul n-a dus la rezultate evidente, a fost părăsit şi atunci s-a ajuns la separarea între partea de răsărit şi partea de apus, fiecare având o identitate proprie. Partea de apus era una de cultură latină, iar partea de Răsărit era una de o influenţă şi limbă predominant grecească. Dar de aici există şi diferenţe în ceea ce priveşte civilizaţia: o ruralizare mai mare în partea de apus, o menţinere a civilizaţiei urbane mai importante în partea de răsărit, din această cauză partea de răsărit este mai activă, şi economic, şi politic în această perioadă. Aici au loc şi marile dispute în tradiţia creştină, disputele hristologige sunt puternice în Bizanţ, nu şi în lumea apuseană. În Apus încep cam după secolul al XII-lea. Ereziile creştine au cam sfâşiat într-o oarecare măsură istoria internă a statului bizantin în primul mileniu, pentru ca apoi să reprezinte o problemă şi pentru Apus după anul 1000, până în perioada Renaşterii, când cunoaştem foarte bine şi acele curente precum anabaptiştii, milenariştii, toate bazate şi pe ideea aceasta a împărăţiei de 1.000 de ani. De altfel, tradiţia creştină este cea care cultiva o anume pregătire a oamenilor pentru a doua sosire şi pentru sfârşitul lumii. Şi atunci s-a considerat când să vină; odată s-a crezut că e anul 1000; deja atunci s-a zis că nu a venit sfârşitul, ci o să vină la 1033, adică la 1.000 de ani de la Răstignire, nu de la Naştere. Nu a venit nici atunci şi lucrurile sigur că au căpătat o altă turnură. În Bizanţ, ei nu aveau acest lucru, pentru că numărau de la 5509 şi atunci vremea de trecere de la un mileniu la altul a fost pe la anul 500 în vremea lui Justinian sau 492, eventual 1492, când se trece de la 6000 la 7000, cum avem documentele noastre medievale. Sigur că aici sunt multe lucruri de vorbit în ceea ce priveşte diferenţele între partea apuseană şi cea de răsărit a fostului imperiu roman la care se adaugă ulterior toate noile popoare care se integrează la ordinea creştină şi fiecare, fie de origine germanică în Apus, fie de origine slavă în Răsărit; treptat, treptat toate sunt cuprinse în religia creştină, ca un ferment esenţial ideologic al lor. Ba chiar un lucru foarte important: acele populaţii migratoare care au deşirat atât timp istoria Europei şi mai ales partea aceasta răsăriteană, căci ea a fost mai expusă invaziilor, au avut o durată şi un sens istoric care s-a menţinut până în zilele noastre în măsura în care s-au creştinat. Cele care nu s-au creştinat au dispărut. Nu mai există de exemplu avarii, pecenegii, cumanii, care nu au trecut la creştinism, nu ştim ce s-a ales de ele. Adică există nişte episoade istorice, dar ele s-au pierdut, oricum nu au lăsat ceva durabil. Poate au lăsat din punct de vedere antropologic în viaţa unor popoare tradiţii culturale, asta e posibil, dar din punct de vedere politic şi cultural nu, pentru că limba lor nu a rămas, n-au avut state, n-au avut o cancelarie care să dezvolte o formă de cultură.
Iluminism şi secularizare
Cum a reuşit Iluminismul această supremaţie? Ce a pregătit apariţia lui?
În acest caz vorbim de un proces de secularizare petrecut mai cu seamă în partea occidentală a Europei, care se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât în Răsărit. Separaţia între sacru şi profan, oscilarea între cele două, are implicaţii directe asupra vieţii omului. Toate compartimentele vieţii sunt comandate de elementul spiritual, sacru în societatea creştină. Treptat ajunge să se pună problema raportului între credinţă şi raţiune. Lupta între adevărul revelat şi cel descoperit pe cale experimentală de raţiunea umană începe să domine mai ales lumea ştiinţifică medievală. Aşa s-a născut teoria dublului adevăr lansată de părintele scolasticii occidentale Toma de Aquino. Cele două ar trebui să coincidă, însă, prin această teorie, s-a deschis raţiunii posibilitatea cercetării, dar a uneia haotice care elimină din ecuaţie dimensiunea spirituală a lucrurilor. Asistăm în acest moment la separarea filosofiei de teologie. Dacă până atunci adevărata filosofie era cea care conduce la Hristos şi se inspiră din datul revelat, suprema înţelepciune aparţinând monahilor, care au renunţat cu totul la viaţa personală dedicându-se contemplării şi nevoinţelor duhovniceşti, de acum înainte filosofia este separată de practică şi devine pură speculaţie a minţii. Franz Dölger, un bizantinolog german, ocupându-se mai mult de istoria socială, a observat cele două sensuri ale termenilor de filosof şi filosofie. Pe de o parte, filosofia devine o materie de studiu în universitate, ceva abstract, pur informativ, iar pe de altă parte ea este pusă, mai ales în Răsărit, în legătură cu un anumit tip de educaţie care conduce spre sfinţenie. După Renaştere, umanismul, nu întâmplător, pune accentul pe om ca măsură a tuturor lucrurilor, raportarea acestuia la dumnezeire fiind ceva secundar. Iluminismul reprezintă aşadar sfârşitul perioadei de echilibru între „l'age de foi et l'age de raison“. Astfel, raţiunea ajunge să conteste în unele situaţii valorile religioase.
Renaşterea a dezvoltat un tip de gândire care vorbea de o raţionalitate ştiinţifică, pur funcţională, demonstrată experimental. Acest mod de a vedea lucrurile s-a dovedit falimentar. El a creat un dezechilibru între tehnică şi morală.
Valorile spirituale în lumea actuală
Care a fost motivul pentru care valorile spirituale ce ghidează viaţa unei societăţi au fost trecute la capitolul nu ne interesează?
Dacă stăm să analizăm noţiunile de cultură şi civilizaţie, observăm că una se referă la ceea ce ţine de spirit, modul de a concepe lumea, iar cealaltă are în vedere elementele de viaţă concretă, la locul unde omul trăieşte şi îşi desfăşoară activităţile sale, adică la ceea ce romanii numeau civitas.
„Civilizaţia“ are în vedere elementele de viaţă concretă: putem construi tot felul de unelte, aparate etc., dar asta nu înseamnă că sufletul omenesc avansează. Şi de aici se ajunge, desigur, la o anume criză a valorilor, a raportului între valorile „reale“ şi cele spirituale. De multe ori, lumea, ghidată numai de valorile civilizaţiei, de consumism, de dorinţa de a consuma cât mai mult, ajunge să piardă reperele spirituale, iar omul uită importanţa sufletului pentru viaţa lui. Noi însă nu ştim când va apărea în această sferă a bunurilor materiale un impas care va duce din nou la o reorientare a atenţiei oamenilor către sfera spirituală; vedeţi, lucrurile nu sunt niciodată definitive, ci permanent în mişcare. Dacă în Evul Mediu, prima valoarea spirituală, iar ulterior perioada modernă a dat un avans valorilor materiale, astăzi ne aflăm sub imperiul acesta al valorilor materiale; trebuie să recunoaştem totuşi că de multe ori sufletul omului este cam gol...
