Cum înţelegem expresia „cei şapte ani de acasă“?

▲ Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ ▲ Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? ▲ Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? ▲ Acesta este subiectul cu care i-am provocat pe trecătorii din Bucureşti şi din Iaşi ▲ „Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale“ ▲ „Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie“ ▲ „Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici“ ▲

Maria, muncitoare, 38 de ani, Bucureşti: „Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.“

Meşteroae Grigorie Alexandru, masterand, 23 de ani, Bucureşti: „Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevă-ratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea Şcolii şi din partea Bisericii, care pot atrage atenţia părinţilor privind im-portanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii tre-buie să aibă mai clar tra-sate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune soci-etatea de astăzi.“

„Pentru copii este esenţial exemplul faptei“

Tonegaru Neculai, 53 de ani, lucrător comercial, Iaşi: „Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.“

Olteanu Elisabeta, 80 de ani, pensionară, Iaşi: „Cei şapte ani de acasă mă duc cu gândul la educaţia pe care au primit-o copiii de la părinţi. Aceşti copii transmit mai departe această educaţie. Tine-retul vede lucrurile cu totul altfel decât le-am văzut noi. Noi am muncit altfel, dar ei vor totul dintr-o dată. Chiar dacă părinţii sau bunicii încearcă să le explice copiilor anumite lucruri, ei ne iau în râs uneori. «Ce ştii mata, mamaie?» este o întrebare ironică la adresa mea, din partea nepoţilor. Am căutat tot timpul să le explic şi să le spun. Aşa-s buni. Nu beau, nu fumează, nu se droghează, dar ideile lor nu se com-pară cu ce-am trăit noi. Îmi place comportamentul nepoţilor mei, adică vin, mă sărută exact ca în filme. Consider că educaţia unei persoane constă în cei şapte ani de acasă.“

Pavel Marian, proiectant, 55 de ani, Bucureşti: „Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie.“

„Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu“

Gabriela, medic, 30 de ani, Bucureşti: „Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină.

Asemenea temeliei unei case

Olivian, 23 ani, student la Teologie, Iaşi: „Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. Cred că am şi eu momente când pot spune că îmi lipsesc cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi are astfel de mo-mente, de fapt. Important e să avem conştiinţa să ne dăm seama că nu sunt bune momentele respective şi trebuie să le eliminăm.“

Nicolae Vasilica, pensionar, 78 de ani, Bucureşti: „În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Am şi eu copii şi nu le-am oferit când erau mici totul pe tavă, dar mulţumesc lui Dumnezeu că au învăţat în casă ce înseamnă bun simţ şi respect faţă de cei de lângă ei. Copiii de acum câteva zeci de ani erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comporta-mentul lor, acum şi chiar mai târziu.“

„Un rol important îl are credinţa în Dumnezeu“

Doru, 53 de ani, asistent social, Iaşi: „Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Noi, asistenţii sociali, suntem de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului.“

Mariana Deneş, specialist adopţii, 40 de ani, Bucureşti: „Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament.“

Anişoara, 43 de ani, educatoare, Iaşi: „Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la comportamentul unui copil. Având cei şapte ani de acasă, probabil ştie să se comporte şi cu un om mai în vârstă, şi în societate, şi în viaţă. Am doi băieţi despre care spun că au cei şapte ani de acasă. Unul este la Facultatea de Teologie în anul I, iar celălalt este elev olimpic în clasa a VIII-a. Lipsa celor şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce vâd în familie, ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i educi de mici, copiii ajung să facă atâtea şi atâtea lucruri rele. Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici.“