Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Drumul de 100 de ani prin șase regimuri politice

Drumul de 100 de ani prin șase regimuri politice

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Interviu
Un articol de: Daniela Șontică - 03 Feb 2025

La 4 februarie 2025 sărbătorim 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române. Istoricul George Enache vorbește despre modul în care Biserica a făcut față provocărilor istoriei celor 100 de ani, despre problemele care au trebuit înfruntate în cele șase regimuri politice, dar face și câte o scurtă caracterizare a fiecăruia dintre foștii patriarhi prin faptele și deciziile luate de aceștia. 

Domnule George Enache, care sunt motivele pentru care, de la momentul Marii Uniri din 1918, au trecut mai mult de șase ani până la înființarea Patriarhiei Române? 

Motivele au fost de natură politică și bisericească. S-a așteptat recu­noașterea, prin tratate inter­naționale (sistemul de pace de la Paris), a actelor de unire cu Vechiul Regat proclamate în cursul anului 1918 și, mai apoi, oamenii politici au considerat că este necesară adoptarea cu prioritate a unei noi Constituții care să dea principiile unitare de organizare a României Mari. Noua Constituție a fost promulgată în 1923 și cuprindea inclusiv marile direcții de politică religioasă ale Statului român. Interesează în mod deosebit articolul 22, în care, alături de proclamarea li­bertății de conștiință și a garantării protecției din partea statului pentru toate cultele, exista o serie de prevederi specifice pentru Biserica Ortodoxă: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot Regatul României Biserica creștin ortodoxă va avea o organizație unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organi­zații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va reglementa, conduce și administra, prin organele sale proprii și sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitro­pești. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericii Ortodoxe Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitro­poliții și episcopii Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale”.

Prin urmare, noua Constituție stabilea clar că diversele părți ale Ortodoxiei românești trebuie să se organizeze unitar și, implicit, sugera că statutul Bisericii unificate urma să fie unul de autonomie față de Stat, cu un mod de organizare care să moștenească cât mai multe aspecte din Statutul Organic șagu­nian. 

Acest lucru a fost urmărit cu prioritate de către oamenii Bisericii din Transilvania, care nu au fost de acord cu statutul de subordonare față de Stat al Bisericii din Vechiul Regat. La 1918, existau patru biserici ro­mâ­nești cu organizări extrem de diferite: Biserica din Vechiul Regat, Biserica din Ardeal, Biserica din Bucovina și Biserica din Basarabia. Biserica din Vechiul Regat era, după cum am spus, Biserică de stat, Bucovina era dominată de autocratismul episcopal, Ardealul funcționa după Statutul Organic, care împărțea responsabi­litățile în Biserică între clerici și mireni, iar Basarabia moștenea organizarea de tip țarist, la care s-au adăugat idei revoluționare, care acordau preoților un rol preponderent în viața eparhiei în raport cu episcopatul. Toate aceste diferențe erau greu de armonizat, iar dezbaterile au ajuns la o finalitate doar odată cu stabilirea, prin Consti­tuție, a principiilor directoare. Legea și statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române au fost adoptate în mai 1925, fiind părți ale aceluiași proces care a condus și la proclamarea Patriarhiei. Practic, la sfârșitul anului 1924 și începutul anului 1925 se finalizează organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe din România Mare, care era îndrep­tățită să aibă statut de Patriarhie, statut proclamat la 4 februarie 1925, iar prin legea și statutul din mai 1925 erau definite atribuțiile structurilor de conducere ale Bisericii. Dată fiind noutatea poziției de patriarh, atribuțiile acestuia nu erau bine definite în legea din 1925, patriarhul fiind prezentat destul de vag ca „președinte al Sfântului Sinod” (articolul 5 din lege). Abia prin statutul din 1948 atri­buțiile patriarhului vor fi enumerate precis.

Viață spirituală intensă, în pofida vremurilor ostile 

Care sunt cele mai importante momente din această istorie de 100 de ani?

Întrebarea dumneavoastră trebuie privită dintr‑o dublă perspectivă: cea a fracturilor, deloc puține și pline de dramatism, pe care le‑a cunoscut istoria acestui spațiu și cea a duratei interioare a Bisericii, a modului în care ea a urmărit un proiect, dincolo de provocările venite din exterior. Iar întrebarea fundamentală este: a reușit Biserica Ortodoxă Română să nu fie roaba vremurilor, ci să evadeze din constrângerile contingente și să propună un proiect spiritual „cu timp și fără timp”?

În cei o sută de ani, Biserica Ortodoxă Română a trebuit să con­viețuiască cu nu mai puțin de șase regimuri politice, dintre care doar despre două se poate spune că au fost democratice: regimul democratic din perioada interbelică, regimul de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, regimul zis „național legionar”, regimul mare­șalului Ion Antonescu, regimul comunist și regimul democratic instaurat după 1989. 

Guvernanții din perioada interbelică au pretins că respectă libertatea religioasă, însă au construit numeroase instrumente instituționale de control asupra cultelor. În mare parte indiferentă religios, elita interbelică vedea în religie și culte mai curând instrumente de control asupra so­cietății, fără a înțelege prea mult din semnificațiile spirituale și sociale ale mesajului hristic. Această si­tuație a fost exploatată de diverse forțe politice „antisistem” care au pretins că vor sprijini Biserica pentru ca Ortodoxia să devină instrumentul care să „schimbe la față” națiunea română. Doar că aceste forțe aveau în intenție construirea unui regim totalitar, iar Ortodoxia se transforma într-o religie politică. Pentru a suprima ascensiunea acestor curente, regele Carol al II-lea a construit o replică în oglindă, în care Bisericii îi era rezervat un rol extrem de important, dar în aceeași logică a religiei politice. Astfel, din 1938 și până în 1944, Biserica Ortodoxă Română a avut de-a face cu regimuri autoritare/totalitare care proslăveau Biserica și Ortodoxia, dar o încorsetau într-o logică în care ideea de libertate și respect ale persoanei nu existau.

Imediat după aceea România a fost cuprinsă de regimul comunist ateu. Biserica nu mai era partenerul privilegiat al Statului, iar Ortodoxia nu mai era văzută drept ghidul suprem în viața națiunii. Din contră, regimul comunist a început o campanie sistematică de slăbire a influenței Bisericii în societate, de transformare a ei într-o formă fără fond, o butaforie menținută în vitrină în numele unei iluzorii liber­tăți de conștiință. Iar azi, avem parte de libertatea obținută cu sânge după 1989, Biserica având un loc foarte relevant în spațiul public, dar confruntându-se și cu provocările lumii contemporane, pe care nu le detaliez aici.

Cum a răspuns Biserica acestor provocări ale istoriei? Cei care optează pentru o perspectivă superficială afirmă grăbit că Biserica Ortodoxă Română s-a pliat, disciplinată, la rigorile secolului. Împotriva unei astfel de opinii s-a ridicat părintele Andrei Scrima, cel făcut „scăpat” în Occident de Patriarhul Justinian Marina, care a căutat să pună în evidență durata temporală calitativă în care au evoluat permanent slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, mereu atenți să nu piardă di­mensiunea spirituală, legătura cu ­Hristos. 

Proclamarea Patriarhiei Române a fost văzută ca un punct de plecare al unui nou efort pastoral, misionar și cultural. Oamenii Bisericii trebuiau să dețină mai multă cultură teologică, monahii trebuiau să se constituie în armata misionară a Bisericii, credincioșii trebuiau să conștientizeze prezența lui Hristos în mijlocul lor, prin participare la Sfânta Liturghie, împărtășire cu Sfintele Taine și trăire mistică. Legătura între teologie și spiritualitate, centrarea vieții Bisericii pe Hristos cel Viu, renașterea patristică și filocalică sunt elemente care definesc acest ultim secol din viața Bisericii Ortodoxe, la care se adaugă implicarea în social, dimensiunea filantropică și morala creștină ca fundament al vieții comunitare și individuale. Iar această viață spirituală intensă, dezvoltată adesea în pofida vremurilor ostile, se concretizează în existențele unor mari personalități spirituale din veacul XX, dintre care 16 urmează în curând să fie proclamate sfinți.

Prin urmare, nu aș vorbi de momente, ci aș evidenția acest proiect în durată, care unifică și rotunjește veacul, reprezentând moștenirea cu adevărat importantă pe care oamenii Bisericii din ultima sută de ani o lasă urmașilor. Cât privește „momentele”, adică anumite evenimente sau destine individuale, fiecare își are propria perspectivă, inerent subiectivă. Personal, am mare admirație pentru oamenii care, cu toate încercările și ispitele, au găsit calea către Hristos și au avut capacitatea de a discerne semnele timpurilor și a nu cădea pradă cântecelor de sirenă. Cei care și‑au întemeiat viața pe credință, nădejde, dragoste și adevăr sunt, după mine, „momentele” decisive din viața Bisericii Ortodoxe Române.

Vremuri și atitudini diferite

Așa cum credincioșii obișnuiți au avut de întâmpinat și de trăit vremuri când mai bune, când mai rele, la fel și patriarhii au avut provocările lor. Privind cu ochi de istoric, cum vedeți deciziile luate de foștii patriarhi în raport cu momentele dificile? Ați putea trasa, pe scurt, principalele calități ale fiecăruia dintre patriarhii români?

Se știe că opiniile despre aceeași persoană pot fi uluitor de diverse, deoarece criteriile după care cineva este apreciat/judecat sunt foarte diferite. De acest lucru nu scapă nici oamenii Bisericii. Din acest motiv, ceea ce voi spune mai departe reprezintă punctul meu de vedere. 

Miron Cristea a fost un om cu o gândire foarte modernă, care și-a dorit ca Biserica pe care o păstorea să fie conectată la secolul XX.  Din această perspectivă, el are multe puncte în comun cu Patriarhul ecumenic Meletie al IV‑lea, cel care, prin conferința panortodoxă din 1923, a căutat să găsească soluții la problemele unei lumi ortodoxe afectate de multe secole de dominația otomană, de conflictele naționaliste, iar mai apoi de loviturile regimului bolșevic.

Miron Cristea a fost perfect conștient că păstorea cea mai importantă Biserică Ortodoxă din lumea liberă (Ortodoxia în URSS era supusă pe atunci distrugerii) și a dorit ca această realitate să fie pusă în valoare. El a militat ca Ortodoxia să iasă din stadiul de „cetate asediată” și să se afirme plenar, inclusiv prin dialogul de la egal la egal cu celelalte confesiuni creștine.

A încurajat dezvoltarea învă­țământului teologic, a acordat o mare atenție monahismului prin în­ființarea Seminarului Monahal de la Cernica, a acordat importanța cuvenită mirenilor în Biserică și a încurajat crearea de asociații creș­tine menite să sprijine lucrarea misionară și filantropică a Bisericii. A fost de partea celor care au optat pentru calendarul îndreptat, depă­șind vechile prejudecăți cu privire la rolul cvasi-dogmatic pe care unii îl atribuiau vechiului calendar.

A sprijinit un dialog ecumenic aflat la începuturile sale, care urmărea apropierea creștinilor în numele unei păci atât de dorite după un război mondial devastator. Au fost ani în care Biserica Ortodoxă Română a fost extrem de vizibilă și respectată pe plan internațional.

Adus de regele Carol al II-lea ca prim-ministru, simbol al unității naționale în momente grele, el a fost forțat să gireze adoptarea unor legi cel puțin controversate, fapt care a umbrit la finalul vieții unui destin în multe privințe remarcabil.

Pe lângă activitatea ca prim‑ministru în perioada 1937‑1939, Miron Cristea a făcut parte și din regența care l‑a tutelat pe regele Mihai, minor, în perioada 1927‑1930. În acea perioadă încă se considera că este firesc ca oamenii Bisericii să aibă și funcții politice (sunt și alte cazuri în Europa), iar episcopii erau senatori de drept. Însă, în cazul lui Miron Cristea, regele Carol al II‑lea a forțat vechea tradiție a mitropolitului, cap al Divanului Domnesc și locțiitor al tronului vacant, în numele unei unități naționale în jurul unei figuri reprezentative precum Patriarhul țării, aflat dincolo de partide. Din păcate, regele Carol s‑a folosit cu cinism de Miron Cristea, iar lucrul acesta l‑a afectat și i‑a grăbit sfârșitul.

Nicodim Munteanu a fost un monah și un cărturar de vocație, iar destinul său este strâns legat de renaș­terea Mănăstirii Neam­țului ca centru de spiritualitate și cultură. „Tradițio­nalist”, dar mereu atent la semnele vremurilor, Nicodim a știut să îmbine marea tradiție a Bisericii cu modernitatea, scopul final fiind creșterea în duh și cultură a slujitorilor Altarului. 

Vrednic Episcop al Hușilor și organizator al vieții bisericești în Basarabia după unirea acesteia din România, Nicodim Munteanu a fost forțat să se retragă din scaunul episcopal la Mănăstirea Neamț, unde a continuat cu smerenie o activitate duhovnicească, culturală și administrativă remarcabilă. 

S-a întors triumfător ca Mitropolit al Moldovei și în scurtă vreme a devenit Patriarh al României. Avea o vârstă înaintată, iar destinul a făcut ca patriarhatul său (scurt, mai puțin de 10 ani) să fie și cel mai tumultuos, în această perioadă schimbându‑se patru regimuri politice, într‑un context internațional dintre cele mai defavorabile.

Opiniile despre gesturile Patriarhului Nicodim în această perioadă sunt împărțite, însă demn de remarcat este faptul că fiecare nou regim politic a fost nemulțumit de „moș­neagul” care refuza să colaboreze pe deplin cu puterea politică, încercând să fie prudent și să evite decizii cu consecințe grave. Din acest motiv, fiecare regim politic l‑a dorit debarcat din fruntea Bisericii.

Atitudinea sa iese cel mai bine în evidență în perioada 1945-1948, când este supus unor mari presiuni din partea regimului comunist. Acceptă să meargă la Moscova, pentru a normaliza relațiile cu Patriarhia Moscovei, dar, alături de regele Mihai, el a reprezentat una din redutele rezis­tenței împotriva instaurării regimului comunist. Foarte bolnav și epuizat, a avut câteva tentative să se retragă din scaun, dar rugă­mințile regelui l-au determinat să meargă mai departe. Când regele Mihai a abdicat, Patriarhul Nicodim ar fi spus: „De acum eu nu mai am nici un rost” și, la scurtă vreme, a trecut la cele veșnice.

Om cu convingeri de stânga încă din tinerețe, Justinian Marina a reprezentat compromisul necesar între un regim politic comunist care deținea toate pârghiile puterii, fiind decis să le folosească, și o Biserică Ortodoxă legată prin multe fire de Stat, dar cu o influență uriașă în societate. Puterea politică a considerat că nu e momentul unor lovituri împotriva Bisericii cum s-a întâmplat în alte state comuniste, ci s-a ajuns la o înțelegere, prin care noul patriarh se punea chezaș că Biserica nu va întreprinde acțiuni ostile față de noul regim. În schimb, Patriarhul Justinian a primit o largă marjă de manevră în interiorul Bisericii, de care a căutat să se folosească la maxim.

Pornind de la premisa respectului reciproc și a colaborării loiale între Stat și Biserică, s-au trasat coordonatele și limitele unei relații care a inclus chiar și plata de către Stat a salariilor personalului clerical, fapt unic în spațiul comunist. În același timp, deși limitările au fost numeroase, s-a păstrat o libertate în viața liturgică, activitatea publicistică, învăță­mântul teologic, lucruri de neconceput în alte Biserici Ortodoxe aflate sub domi­nație comunistă. 

Meritul deosebit al Patriarhului Justinian este acela că a urmărit să maximizeze permanent spațiul de manevră primit. S-a înconjurat de oameni de mare valoare pe care a știut să-i pună la lucru spre binele Bisericii. În timpul său este reelaborată întreaga legislație a Bisericii, care trebuia să țină seama de noile limitări, dar toată experiența trecutului este valorificată cu abilitate. Se continuă proiectul de dezvoltare a învățământului teologic, monahismul cunoaște o dezvoltare uimitoare în condiții ostile și, foarte important, nu se uită niciodată dimensiunea spirituală, esențială, a vieții Bisericii. Multe dintre perso­na­litățile duhovni­cești ale vremii, azi canonizate, au colaborat îndeaproape cu Patriarhul Justinian.

Prin eforturile sale, Justinian a reușit să obțină pentru Biserică 10 ani de relativă pace și dezvoltare. Dar, observând dezvoltarea Bisericii, regimul comunist a adoptat, începând cu 1958, o serie de măsuri brutale, care au lovit grav mulți oameni ai Bisericii.

În anii care au urmat, Patriarhul Justinian a căutat să vindece rănile imense produse de comuniști, folosind cu abilitate interesul regimului de după 1964 de a avea relații bune cu un Occident care punea mult accentul pe libertatea religioasă. Așa a reușit să readucă în Biserică mulți oameni trimiși în temnițele comuniste. A trecut la cele veșnice afectat de rănile făcute de cutremurul din 1977 în zidurile bisericilor bucureștene.

Patriarhul Iustin Moisescu a fost un uriaș cărturar, care a jucat un rol de seamă în dialogul ecumenic inițiat după conciliul Vatican II, prin care Bisericile creștine au căutat să de­pă­șească obstacolele politice generate de Războiul Rece. Din nefericire pentru el, ultima parte a păstoririi sale a coincis cu nebunia național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu.

Ucenic al Patriarhului Justinian, Teoctist Arăpașu a devenit patriarh într-o perioadă extrem de apăsătoare și întunecată, în care controlul Securității era absolut. Speriat de mișcările de libertate din Europa de Est și de rolul jucat de Papa Ioan Paul al II-lea, regimul comunist a supus cultele religioase unui control sufocant, de care acestea au scăpat doar după revoluția din 1989. 

În pofida contestărilor inițiale, Patriarhul Teoctist s-a dovedit persoana potrivită să conducă Biserica în perioada atât de complicată a tranziției spre democrație, obținând încrederea credincioșilor pe plan intern și a liderilor religioși din străinătate. Rămân de neuitat întâlnirile dintre Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea, care au stârnit un entuziasm imens în epocă.

Din toată „încercarea comunismului” Biserica iese bine

Ați cercetat mult despre viața monahilor, a ierarhilor și a instituției bisericești în perioada comunistă. Care este prețul cu care a supraviețuit Biserica, dar și credința oamenilor în acea epocă atee?

Am spus deja câteva lucruri legate de aceste aspecte în răspunsurile anterioare. Avem martiri, mărturisitori ai credinței din perioada comunistă, avem și oameni cu răspunderi în Biserică care au considerat că un compromis rezonabil este acceptabil în numele unui bine identificat dintr‑o perspectivă mai amplă. Din toată „încercarea comunismului” Biserica iese bine, dar cred că atitudinea potrivită este cea de smerenie, nu de triumfalism. Lăsându-le la o parte pe cele 99 de oi rămase în siguranță, trebuie reflectat la oaia pierdută și necăutată, la faptul că răul te afectează inevitabil deoarece oameni suntem. Din aceste motive, trecutul comunist trebuie explorat critic, dar fără ură și patimă, cu înțelegere, dar exigent, pentru ca noile generații să moștenească lucrurile bune, perene, de care vorbeam mai sus, dar să înțeleagă și căderile și uitările și slăbiciunile și ispitele, pentru ca acestea să nu se mai repete.