După 50 de ani...

Atunci când vorbești la indicativ imperfect sau perfect compus despre tine - „pe când eram student am avut ca profesori...” - nu înseamnă neapărat că ești bătrân, ci doar că ai multe amintiri. O reve­dere cu colegii din studenție alături de care ai învățat și te-ai rugat în urmă cu 50 de ani este o perfor­manță. Nu oricine ajunge la asemenea revederi. Părintele profesor dr. Sterea Tache, fost cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, ne dezvăluie în interviul de față momente din atmosfera anilor 1970, precum și chipuri de profesori mari pe care le-au avut acele promoții de studenți.

Părinte profesor, faceți parte din promoția celor care au absolvit în urmă cu 50 de ani Facultatea de Teologie de la București. Privind în urmă, cum a fost acea perioadă?

Abordările retrospective ale anumitor perioade din viaţă sunt, pe de o parte, tentante, fiind vorba de expe­riențe personale pozitive sau negative care ne colorează viaţa şi pe care nu le putem uita, ele însumându-se în contextul prezentului continuu existențial uman, iar pe de altă parte sunt riscante pentru că există şi pericolul subiectivării excesive sau al idealizării - caz în care obiectivitatea observațiilor are mult de suferit. Asumându-mi aceste riscuri, mă întorc în timp şi încerc să îmi amintesc cât mai precis cum eram eu acum 50 de ani şi ce anume caracteriza sau definea mediul teologic cultural şi spiritual prezent în cadrul Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti.

Preocuparea personală principală era studiul de specialitate, căruia îi acordam majoritatea timpului, fără a ignora însă în nici un fel contextul cultural şi socio-politic contemporan care se manifesta ostil faţă de Biserică. Atmosfera în facultate era una calmă şi structurată ferm, comunitar: începeam şi sfârșeam fiecare zi rugân­du-ne împreună, mâncând împreună și petrecându-ne majoritatea timpului împreună, regimul de cămin fiind foarte bine şi ferm structurat. Cu timpul, ajungeai să te simţi ca în familie şi să trăieşti sentimente de responsabilitate faţă de acea familie extinsă. Trăind majoritatea timpului în cămin, cei mai mulţi studenţi se consacrau studiului, sala de lectură a bibliotecii fiind intens populată atunci când nu existau alte activități studențești programate deja. Se acorda o importanță deosebită vieţii spirituale a studen­ți­lor: participarea la serviciile religioase săptămânale era obligatorie, fiecare student având un tutore la care putea apela de câte ori avea nevoie. Deşi regimul intern era unul de cămin şi obligațiile studențești erau ferme, studenţii interesați puteau participa la evenimente culturale şi artistice desfă­șurate în oraş, respectând însă normele stabilite deja. Ne cunoșteam reciproc foarte bine şi relaționam firesc nu numai între noi, ci şi cu personalul auxiliar al facultăţii.

Se făcea carte mai serios decât astăzi?

Deşi în calitate de profesor cunosc foarte bine Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, iar evenimentele trecute le-am trăit personal, mi-e greu să precizez dacă procesul instructiv-educativ era mai bine structurat şi implementat în comparație cu cel actual. Dacă cineva intenționează să facă o asemenea evaluare, nu trebuie să ignore faptul că nevoile de atunci şi de acum ale Bisericii nu sunt identice şi, în consecință, strategiile sunt diferite pentru că ele trebuie să răspundă unor nevoi specifice. Este adevărat că acum 50 de ani, fiind interniști, Biserica ne oferea mâncare şi cazare gratuit, grija noastră exclusivă fiind învățătura. Astăzi, situaţia nu mai este aceeaşi: în majoritatea lor covâr­șitoare, studenţii teologi sunt obligați să muncească pentru a se întreține, timpul dedicat studiului fiind diminuat uneori nepermis de mult. Dacă avem în vedere în mod exclusiv această situație, este adevărat faptul că atunci se învăța diferit şi mai sistematic decât se învață astăzi. Şi ar mai trebui precizat ceva: nefiind obligați să muncim, noi aveam suficient timp nu numai pentru studiul de specialitate, ci şi pentru lecturi personale sau de cultură generală, nevoie pe care astăzi tinerii studioși şi-o pot împlini mai greu sau deloc.

Şi pentru atunci, dar şi pentru acum, rămâne valabilă următoarea precizare: tinerii care au voit sau vor să îşi construiască o cultură de specialitate şi generală solidă au depășit şi depășesc toate limitările prezente - şi atunci şi astăzi - reușind performanţa de a deveni profe­sio­niști sau oameni împliniți nu doar din perspectivă profesională, ci şi umană.

Ce profesori mari aţi cunoscut și de cine v-aţi apropiat cel mai mult?

Am avut profesori cu staturi intelectuale, morale şi umane uriașe şi greu de prins în concluzii exhaustive, chiar şi atunci când entuziasmul faţă de personalitatea lor rămâne constant: părintele Stăniloae, Nicolae Chiţescu, Alexandru Elian, Ştefan Alexe, IPS Antonie Plămădeală, Ion Bria, Alexandru Ciurea, Constantin Galeriu, Dumitru Fecioru, Dumitru Popescu, Ene Branişte, Iorgu Ivan, Ion Rămureanu, Mihai Rădulescu, Mircea Chial­da, Nicolae Lungu, Nicolae Nicolaescu, Pavel Con­stantin, Petru Rezuş, Nicolae Șerbănescu, Dumitru Radu etc., personalități cu care am rela­țio­nat timp de patru ani în condiţii diverse şi nu de puţine ori provocatoa­re. Aceşti oameni au pătruns în viaţa mea şi în viaţa noastră şi de fiecare din ei ne leagă o poveste, o amintire sau mai multe. Fiind personalități nu doar distincte, ci şi extrem de complexe, consider că este nedrept să evi­dențiez în mod special pe cineva, eu admirându-i pe toţi în egală măsură.

Mă încântă şi astăzi sobrietatea fermă, dar elegantă, a domnului Elian, fascinația faţă de limba şi de tradiția românească a Înaltului Antonie, eru­diția șugubeață a părintelui Bria, politețea omniprezentă a domnului Chiţescu, precizia părintelui Ciurea, trăirea sinceră a doctrinei la părintele Galeriu, încadrarea fermă a teologiei ortodoxe în contextul cultural contemporan la părintele Dumitru Popescu, eleganța discursului şi a ținutei la părintele Ene Branişte, pasiunea la părintele Rămureanu, prietenia cvasicolegială a părintelui Chialda, spiritul enciclopedic al părintelui Radu, pasiunea pentru melosul tradițio­nal românesc a domnului profesor Lungu etc.

Totuşi, în mod special, mi-a atras atenția părintele Stăniloae şi modul în care îşi ținea cursurile: fără nici o sursă de informare la îndemână, cu privirea concentrată într-un singur loc şi total neatent la ce se întâmplă în jurul său, cu nelipsitul creionaș nu mai mare de 5 cm în mâna dreaptă crea ad-hoc cursul, ca şi cum l-ar fi citit într-un adânc inaccesibil altora. Din punctul meu de vedere, aceşti oameni pot fi încadrați fără nici o urmă de emfază în contextul clasic al teologiei româneşti şi ortodoxe în general. Ei rămân perso­na­lități fascinante şi pilduitoare a căror efervescență perpetuă contaminează fără a constrânge, propulsând întotdeauna spre mai înainte şi spre mai sus pe cei care i-au acceptat ca model.

Era un risc să fii student la Teologie în anii 1970-1975?

Într-adevăr, era problematic să fii student teolog în anii 70-75. Până mai târziu, la maturitate, am trăit sentimentul de marginalizare şi de discriminare la care eram supuși constant. Cel mai mult mă afectau criticile foarte prezente în discursurile oficiale, în documentele de partid şi de stat, precum şi ironiile care se voiau subtile şi inteligente. Am trăit personal sentimentul de refuz violent, când, după dobândirea licenței în Teologie, am vrut să mă înscriu la Facultatea de Științe Juridice şi am fost refuzat categoric din cauza faptului că eram teolog ortodox; nu uit până astăzi violența limbajului şi faptul că am fost dat afară din clădirea ministerului, fiind mulţumit totuşi că nu am suportat şi alte „amabilități”.

În general, calitatea de teolog năștea mirări şi nedumeriri: cum mai poate cineva astăzi să facă aşa ceva?, însoțite de ironii subtile sau mai puţin subtile. Existau însă şi oameni care ne admirau şi ne încurajau sincer, convinși fiind de necesitatea şi de importanța teologiei în societatea timpului respectiv.

Ce loc mai ocupă teologia în preo­cupările academice ale tinerilor de azi?

Deşi astăzi facultățile de teologie ortodoxă au acelaşi regim de funcțio­nare ca şi celelalte facultăți dependente de Ministerul Educaţiei şi se bucură de aceleaşi drepturi, învăță­mântul teologic nu mai este la fel de atractiv cum era imediat după căderea regimului comunist, când la anumite specializări, la examenul de admitere existau şi câte 10 candidați pe loc. Criza se manifestă nu numai în domeniul teologiei, ci a devenit comună în învățământul superior, excepție făcând doar câteva domenii. Situaţia actuală are însă o dimensiune pozitivă: la facultățile de teologie vor accede doar tineri cu vocație autentică, viitori slujitori şi misionari devotați şi cali­fi­cați ai Bisericii.