„E bine ca bunicii să facă și lucruri doar pentru sufletul lor”

Îmbătrânirea activă se referă în principal la menţinerea autonomiei şi independenţei persoanelor vârstnice în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii nu doar din punct de vedere medical, ci şi psiho-social. Aceasta ar fi, în sens larg, definiţia conceptului de „îmbătrânire activă” promovat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi aplicabil persoanelor care au ieşit din câmpul muncii. Ce presupune, concret, îmbătrânirea activă şi cum se poate realiza acest lucru ne dezvăluie doamna Emilia Gheorghiasa, coordonator al Centrului de suport şi situaţii de criză din cadrul Fundaţiei Providenţa din Iași şi asistent social implicat în mod direct în derularea de proiecte şi activităţi cu seniorii.

Vă propun ca mai întâi să oferim cititorilor o explicaţie a conceptului de „îmbătrânire activă”. Şi de la ce vârstă se aplică?

Vorbim de îmbătrânire activă în cazul persoanelor care nu se mai află în câmpul muncii, deci de la momentul pensionării, respectiv 65 de ani. Iar acest concept implică stimularea, îndrumarea şi sprijinirea persoanei vârstnice cu scopul de a rămâne o resursă pentru societate şi după ce s-a pensionat. Însă îmbătrânirea activă se referă nu doar la această latură economică, de continuare a muncii, ci şi la participarea, în continuare, la viaţa socială, culturală şi spirituală. Prin menţinerea vie a activităţii se urmăreşte, practic, creşterea speranţei de viaţă sănătoasă şi păstrarea unui echilibru socio-psiho-emoţional.

Cum poate societatea şi familia să menţină acest echilibru şi să contribuie la punerea în practică a conceptului de îmbătrânire activă?

O persoană poate să-şi aducă şi după vârsta pensionării contribuția în sânul familiei, dacă o are, sau în cadrul comunităţii din care provine, mai ales pentru că are o experienţă de viaţă, deţine anumite abilităţi, dar şi expertiză într-un anumit domeniu de activitate. Mai mult, dispune de timp liber şi de dorinţa de a se simţi utilă. De exemplu, bătrânii pot fi implicaţi în activităţi de voluntariat, în lucrul cu copiii, pot însoţi sau îngriji un alt vârstnic care nu este autonom şi are nevoie de mici cumpărături, de suport pentru a merge la medic, la biserică. Aceste mici activităţi îi fac bine nu doar beneficiarului, ci şi persoanei active, care se simte, astfel, utilă, are sentimentul că a făcut un bine semenilor.

În legătură cu lucrul cu copiii, bătrânii pot fi implicaţi în creşterea lor şi s-au realizat chiar experimente şi studii în centrele pentru vârstnici din Canada, de exemplu. Acolo au fost aduşi copii orfani, iar persoanele vârstnice au grijă de ei, iar cei mici au parte de dragostea şi ataşamentul unui adult. De asemenea, ONG-urile pot coopta persoanele vârstnice în calitate de voluntari sau chiar angajaţi cu două, patru ore, pentru a-i pune astfel în valoare.

Veniţi deseori în contact cu persoane ­vârstnice. Ce alte bune practici le menţin active şi le aduc beneficii?

Relaţionarea cu persoane de aceeaşi vârstă sau de vârstă apropiată le face bine. De asemenea, participarea la spectacole, lansări de carte, la ateliere practice: de cusut, ţesut, împletit (menţin coordonarea şi favorizează circulaţia periferică) sau la jocuri de societate.

Preoţii de parohii organizează pelerinaje de o zi, două, la care este indicat să participe bătrânii atât pentru latura spirituală, pentru însuşirea unor noţiuni istorice şi învăţăminte, cât şi pentru acel sentiment de apartenenţă la un grup sau o comunitate în cadrul căreia ei se simt în siguranţă şi le oferă o stare de echilibru.

Seniorii trebuie încurajaţi să experimenteze şi învăţarea continuă - unii chiar îşi manifestă dorinţa ca, la 70 de ani, să urmeze un curs de pictură sau un curs de muzică, vor să studieze un instrument muzical. Este extrem de benefic, însă, din păcate, se întâmplă acest lucru cu precădere în alte ţări, cum sunt cele nordice. De altfel, acolo s-au realizat studii care au dovedit că, la persoanele vârstnice care învăţă să cânte la un instrument muzical, anumite boli degenerative, precum demenţa sau Alzheimer, se instalează mult mai târziu.

De altfel, medicii neurologi ne recomandă să punem cât mai mult creierul la treabă, iar în cazul vârstnicilor este indicat să practice anumite exerciţii şi jocuri care implică memoria şi abilitatea de a realiza strategii: sudoku, rebus, integrame şi, bineînţeles, şah şi table. Acestea din urmă sunt practicate îndeosebi la noi, în parcuri, atunci când este timp frumos. Eu cunosc persoane care scriu foarte frumos şi le încurajez să o facă în continuare.

În acelaşi timp, pentru o persoană vârstnică este vital să comunice, iar în lipsa unei comunicări faţă în faţă, şi mă gândesc acum la bătrânii care au rămas singuri în ţară, iar copiii şi nepoţii sunt stabiliţi în străinătate, este bine să înveţe să folosească un laptop, un smartphone, pentru a ţine legătura cu cei dragi. Tot vital este ca vârstnicii care au mobilitate să fie încurajaţi să meargă pe jos, să facă mişcare şi chiar să danseze şi să zâmbească cât mai mult.

În România se ţine cont de această bunăstare fizică, psihică şi spirituală de care ar trebui să beneficieze persoanele vârstnice?

Se încearcă mai ales în cadrul centrelor de zi din marile oraşe, unde se derulează diverse activităţi creative şi recreative pe care le-am amintit mai sus. Însă, în comunităţile mai mici şi îndepărtate, lucrurile se mişcă destul de greu. Sigur, în unele parohii, preoţii încearcă să-i coopteze pe vârstnici în activităţi cu copiii, la fel şi unele şcoli, în cadrul unor ateliere intergeneraţionale unde, de exemplu, bătrânii transmit copiilor şi tinerilor anumite meşteşuguri.

La modul general însă, în România, cele mai multe persoane vârstnice au doar acel statut de bunică, bunic, care îşi duce/aduce nepotul de la şcoală… bineînţeles că este un lucru benefic şi acesta, iar pentru tineri este o binecuvântare să aibă părinţi în putere care să-i ajute, însă e bine ca bunicii să facă şi alte lucruri pe care să le perceapă ca fiind doar pentru ei, pentru sufletul lor: să continue să relaţioneze cu prietenii, cu vecinii, să plece, cum spuneam, în excursii, pelerinaje, să participe la diferite activităţi împreună cu alte persoane de aceeaşi vârstă, pentru că se pot înţelege reciproc mult mai bine.

La Spitalul Providența sunt organizate frecvent întâlniri de grup cu pacienţii internaţi aici, a căror tematică diferă în funcţie de specializarea celui care coordonează activitatea şi de nevoile constatate: nutriţie, educaţie pentru sănătate, spiritualitate etc. Recent am discutat cu pacienţii chiar pe tema „Persoana vârstnică, resursă pentru familie şi societate”. Concluzia la care am ajuns împreună este că vârstnicii reprezintă o resursă valoroasă pentru societate, fiind adevărate modele de moralitate şi înțelepciune, ceea ce ne confirmă, o dată în plus, că li se cuvin mai mult respect şi mai multă grijă din partea noastră, a tuturor.

Pe modelul asistenţilor maternali care iau în plasament copii, s-ar putea aplica acest lucru şi în cazul vârstnicilor rămaşi singuri pe lume?

Această idee de plasament a vârstnicilor singuri în cadrul familiilor este foarte bună, nu am auzit să fie pusă în practică, însă cred că în timp s-ar putea implementa. În sânul unei familii, vârstnicul nu doar că ar primi îngrijirea şi atenţia cuvenită, ci ar fi şi „adoptat” ca un membru real, ceea ce i-ar oferi un sentiment extraordinar de apartenenţă, de siguranţă. Probabil că va fi dezvoltat şi un astfel de serviciu, mai ales că ne confruntăm cu un fenomen de îmbătrânire accelerat.

La momentul actual, persoanele vârstnice care sunt incluse într-un grad de handicap au dreptul la un însoţitor, unii chiar îşi angajează unul pentru câteva ore, să-i viziteze şi să le ofere câteva servicii de îngrijire. Tot vârstnicii pot beneficia de servicii de îngrijire la domiciliu, asistenţii sociali din cadrul primăriilor îi iau în evidenţă şi îi vizitează periodic, le oferă consiliere şi îi direcţionează către anumite fundaţii sau ONG-uri care pot oferi ajutor pe acest palier.

Interacţiunea mea constantă cu persoanele vârstnice mi-a confirmat faptul că există o legătură foarte mare între emoţie şi boală. De exemplu, emoţia că se pensionează şi nu mai este util îl poate face pe vârstnic să cadă într-o stare de deznădejde şi de neputinţă, sentimente generatoare de noi afecţiuni sau exacerbare a unora preexistente.