Educație înseamnă să știi cine ești și încotro te îndrepți

Fără cultură generală, fără discernământul de a aprecia valorile, fără știință de carte, omenirea în ansamblu și fiecare neam luat în parte se apropie de extincție. Doar cineva instruit poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate și lua atitudine împotriva răului. La ora actuală, nu avem un model educațional românesc. Reformele din învățământ nu au adus rezultatele scontate. Despre elevi, profesori și disciplinele care se studiază astăzi în școlile din România am vorbit cu rectorul Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj, academicianul Ioan Aurel Pop.

Domnule academician, în discursul dumneavoastră ținut în deschiderea primului Congres națio­nal al istoricilor români, desfăşurat recent, ați vorbit și despre situația din învă­țământul românesc actual. „Ignorarea trecutului, a experienței de via­ță a comunităților, mai ales naționale, face parte din trendul contemporan prin înlocuirea disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate prin conținuturi botezate «discipline școlare» («educație pentru drepturile copilului», «educație antreprenorială», «educație sexuală», «educație rutieră»). Ultimele nu sunt discipline care să fie apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare”. S-a mai confruntat în istorie România vreodată cu așa ceva?

Nu, niciodată nu au fost atâtea „reforme” succesive în timp foarte scurt, atâtea experimente, atâtea schimbări rapide, atâtea modificări de planuri de învăță­mânt și de programe școlare, atâtea experimente de manuale (alternative sau nu), fără nici o noimă și, mai ales, fără un lucru elementar: recurgerea la înnoiri numai după ce „vechile înnoiri” - de-acum un an, doi, trei - și-au produs urmările, bune sau rele. Cu alte cuvinte, cum s-ar spune în limbajul de pe net, s-a tot ino­vat în școală, fără nici un fel de feedback. Parcă nu am mai fi avut răbdare să vedem urmările. Or, așa, tot putem schimba mereu, până amețim! Chestiunea esențială în funcționarea școlii noastre nu se leagă de perimarea disciplinelor clasice și verificate de generații de profesori și de elevi, ci de închistarea unor con­ținuturi, care, evident, trebuie primenite în acord cu societatea. Eu am învățat la grădiniță și la școală bunele maniere, semnele de circulație, regulile de igienă și de comportament decent, și am făcut, în liceu, chiar noțiuni serioase de educație sexuală, fără să inventeze nimeni materii școlare cu acest titlu. Dacă un adolescent nu știe să completeze un formular când merge la bancă sau nu cunoaște regulile investi­ției de capital sau ale pornirii unei afaceri ori nu știe ce drepturi are în raport cu profesorii, nu este neapărat de vină școala, ci societatea în ansamblu sau doar el, ca individ. Școala are datoria să găsească cele mai bune căi ca să-l învețe pe elev să știe din toate materiile, spre a putea răspunde provocărilor vieții, dar nu trebuie lăsată singură în această uriașă întreprindere.

Slujirea omenirii se face prețuind comunitatea care se cheamă patrie

Putem vorbi despre un sistem educațional românesc la această oră așa cum vorbim despre modelul finlandez sau american, de exemplu? Cum stăteam din acest punct de vedere înainte de 1989, cum stăm acum? Pe ce ar trebui să fie centrat în opinia dumneavoastră învățământul românesc pentru a păstra identitatea tinerilor care studiază astăzi în școlile noastre?

Nu cred că există azi un model românesc de învățământ, din păcate. Am avut unul sub Alexandru Ioan Cuza, când am stabilit niște principii sănătoase și bune: învățământ primar, secundar și superior; învățământ primar de patru ani obligatoriu și gratuit (eram atunci între primele patru țări europene cu astfel de regulă). Am mai avut unul sub Spiru Haret, care ne-a ținut între țările cu educație onorabilă din Europa până în 1948. Am avut -paradoxal - unul și sub comunism, natural, controlat în totalitate de partid și de stat, despărțit total de Biserică și ateist, ideologizat, dar cu părțile sale „tari” (la olimpiadele internaționale eram între primii din lume, la matematică, fizică, biologie, chimie etc.). Cu alte cuvinte, se făcea educație comunistă atunci, dar cartea era carte. Eu, în acest sistem comunist, am învățat limbi clasice, franceză, engleză, istoria literaturii universale, i-am studiat pe toți clasicii străini și din spațiul nostru, i-am citit pe Kafka, Hemingway, Faulkner, dar și pe Blaga, Arghezi sau Ion Pillat, pe Hurmuz ori pe Hortensia Papa­dat-Bengescu. Schimbările erau calculate de partid, dar veneau cam o dată la un deceniu și ne puteam lua măsuri de precauție…

Azi, toate se învălmășesc, încât nici elevii, nici profesorii și nici părinții nu mai înțeleg nimic. Școala, după părerea mea, trebuie să urmeze, să respecte câteva principii simple: să-i școla­rizeze pe toți copiii și să prevină abandonul școlar (un om needucat este ca o trestie în vânt, nu poate lua decizii bune singur și își pierde esența umană); să facă școala plăcută și atractivă („să te duci de drag la școală”, ca „să te porți la-învățătură”); să aibă planuri de învățământ fixe și clare, dar programe flexibile, adaptabile noului; să respecte specificul fiecărei discipline; să aștepte ca fiecare reformă să-și producă efectele și numai după aceasta să ia măsuri de adaptare, de ajustare, de schimbare a ceea ce nu a mers. Identitatea tinerilor este, în primul rând, una umană, prin urmare, elevii trebuie edu­cați întru umanitate, mai pe românește, întru omenie, pornind de la clasicismul greco-latin, de la creștinism, de la morală în general, de la principiile adevărului și ale dreptății, făcute spre binele ființei umane. Căci adevărul și dreptatea, fără bine, se rigidizează și mor. Dar slujirea omenirii în general nu se poate face fără particular, fără prețu­irea comunității în care ne-am născut. Iar această comunitate se cheamă patrie (de la latinescul pater, adică tată), se cheamă limbă maternă (de la latinescul mater, adică mamă), se cheamă credință, fel de a privi lumea, tradiție, datină („Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege”, zice Vlaicu-Vodă, răspunzând doamnei Clara, mama sa vitregă, vezi Alexandru Davila), se cheamă succesiune deal-vale sau alternanță între spațiul cosmic și cel teluric, se cheamă doină, și dor, și câte altele! Cu alte cuvinte, dacă avem identitate națională este ușor și natural să avem și una universală autentică, adică dacă avem generozitatea necesară ca să iubim copacul, vom putea iubi sincer și pădurea, altminteri… Tinerii trebuie edu­cați întru acele valori care au putut duce țara și omenirea mai departe, nu numai întru tehnici de viețuire. Aceste tehnici care pare că ne copleșesc azi sunt admirabile și necesare, dar ele sunt numai instrumente și trebuie să rămână instrumente, întru preamărirea omului, și nu întru înjosirea ori umilirea sa.

Atunci când nu ai personalitate, ești ușor de dominat

Ați subliniat recent faptul că „unii socotesc că nu avem în trecut momen­te-referință, că marile per­sonalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare”. Paradoxal, aceste idei sunt colportate în media cu mult răsunet. Care este riscul propagării lor în societatea și școala românească?

Riscul cultivării acestor idei este unul evident: ștergerea acelei identități care ne-a dat nouă, românilor, măsura lucrurilor, care ne-a conferit un loc sub soare și ne-a ajutat să existăm până azi. Aceste mesaje negative și pseudovalori sunt colportate pe internet, fiindcă receptorii, în mare parte, nu mai verifică, nu mai măsoară, nu mai compară, ca să judece cu mintea lor și ca să poată lua decizii. Chiar și combaterea latinității și a stirpei noastre occidentale, a valorilor occidentale - care ne-au ajutat să intrăm în modernitate și să ne sincronizăm cu lumea devenită model universal -, face parte din aceeași strategie. În plus, demonizarea lumii bizantine și balcanice are aceeași finalitate, de a ne abate de la soarta noastră de punte între Est și Vest, de regiune de interferență, de sinteză cu un potențial de model pentru Europa viitorului. Cel mai ușor de dominat și chiar de anihilat este comunitatea fără personalitate, comunitatea dezorientată, comunitatea fără repere clare. De aceea, suntem ba daci, ba cumani, ba romi, ba nimic. Un popor cu simțul istoriei și al misiunii sale pe pământ nu poate fi abătut ușor, fiindcă idealurile bune conferă o forță de neînvins.

Mulți descurcăreți, puțini înțelepți

Care este profilul unui absolvent de școală din gene­rația „Facebook”?

Nu vreau să se creadă că eu condamn generația „Facebook”, fiindcă nu o fac și nu am făcut-o! Generația „Facebook” a ajuns să fie, în parte, și generația mea, ceea ce este bine. Înseamnă că nu suntem încă buni de pus în „debaraua istoriei”! Vreau să trag doar un semnal de alarmă, în sensul că orice exagerare devine primejdioasă. Sunt absolvenți de școală din noua generație care au făcut studii la limita de jos a promovării, care nu au nici măcar simțul timpului, care nu știu dacă romantismul a precedat umanismul Renașterii sau nu, care pun virgulă între subiect și predicat, dar care au o dexteritate de invidiat în accesarea noilor tehnici de comunicare, ca sunt ași în jocurile online, care iau de pe Google sau Facebook (de la amici) orice in­formație. Cei mai mulți sunt descurcăreți și isteți, dar mai puțini ajung să fie și înțelepți. Scrierea de SMS-uri va revolu­țio­na în viitor gramatica românească - din câte se vede -, dar încă nu a făcut-o și, până să se întâmple asta, este bine să scriem corect românește. Din păcate, jumătate din stu­denții mei fac frecvente erori de ortografie, pentru care generația mea, „comunistă”, era pusă la zid în școala elementară sau în gimnaziu. Poate că asta nu este important sau nu mai este important… Din fericire, însă, mare parte din generația „Facebook” face față lumii contemporane. Eu constat că studenții de azi nu sunt mai buni sau mai răi decât cei din generațiile trecute, numai că cei de atunci erau selectați printr-un foarte sever examen de admitere, erau mult mai puțini și dădeau doar impresia că erau mai buni. Cei slabi nu se vedeau fiindcă nu ajungeau studenți. Ba, nici mulți dintre cei buni nu ajungeau atunci studenți.

Ce facem cu clasicii „prăfuiți”?

Așa cum bine ați remarcat, din manualele de literatură română au fost parţial eliminaţi Eminescu, Coș­buc, în general, clasicii limbii române. Care este riscul necunoașterii literaturii românești pentru generațiile viitoare ale tineretului din România?

Da. Nu au fost scoși de tot, dar au fost puși în „dezordine”, fără respectarea criteriilor cronologice. Eminescu este încă studiat destul (spre deosebire de Coșbuc, indispensabil în clasele de gimnaziu cel puțin!), dar pe teme mari. De exemplu - spun în mod fictiv -, dacă pentru tema dragostei luăm versuri de Ienă­chiță Văcărescu, de Heliade Rădulescu, de Eminescu, de Blaga și de Nichita Stănescu și le judecăm la un loc, confuzia este gata formată, din moment ce succesiunea curentelor literare este străină de mintea elevului. Nu se mai fac în mod organizat stilurile literare, nu se mai studiază aproape deloc prozodia și nici istoria literaturii. Este normal atunci ca elevul să spună și să creadă că Mircea Eliade este superior lui Nicolae Filimon, deoarece el nu mai are în minte dimensiunea istorică, nu mai poate ști că fiecare creator a avut rostul lui la vremea lui! Azi nici nu se mai scrie pe manuale, la multe clase, Istoria României sau Istoria românilor și nici Limba și literatura română, ci doar Istorie sau Limbă și comunicare, adică total impersonal, fără nici o implicare afectivă, ca și cum ne-ar fi teamă să formăm oameni cu sentimente de atașament față de țară și națiune. La examenul de bacalaureat, nu se mai dau texte din „clasicii cei prăfuiți” - adevărate modele de stil și artă literară (vorba lui Tudor Vianu) -, ci texte sportive, diatribe jurnalistice, cronici politice, buletine meteo. Versuri nu mai învață nimeni pe de rost, ca să nu tulburăm mintea elevilor, cărora li se spune că memorarea mecanică este periculoasă. Așa este, dacă se exagerează cu acest gen de memorări, numai că necultivarea memoriei ne transformă în infirmi. Gândiți-vă ce soartă are un om fără memorie! El ajunge caz patologic și trebuie izolat de lume. La fel pățesc şi comuni­tățile care nu-și cunosc memoria colectivă, adică trecutul lor sau experiența lor de viață, ajung infirme și vulnerabile. Limba și literatura română sunt parte a identității noastre de români. Mai mult, eu cred că cea mai mare creație spirituală a românilor este limba română, în care, de secole, s-au elaborat opere nemuritoare. Oare este cazul să le dăm uitării? Decât șase ore de jocuri pe calculator, oare nu ar fi mai profitabil, pentru noi și pentru omenire, să destinăm măcar trei din ele citirii unui roman sau unei cărți de istorie?

Profesorii, pregătiți pentru tehnologiile cele noi, dar mai puțin instruiți în conținutul materiei

Cum ați proiecta curricular programa școlară pentru disciplina istorie? Cum ați evalua capacitățile profesorilor de istorie din gimnaziu, liceu și universitate de la noi? Sunt ei pregătiți pentru actualele schimbări tehnologice, dacă tot vorbim despre gene­rația „Google”?

Istoria, ca știință sau formă de cunoaștere a vieții trecute, are o caracteristică intrinsecă: se derulează în spațiu și timp, cu alte cuvinte, are o dimensiune diacronică și una geografică. Ceea ce înseamnă, simplu, că nu pot să studiez și să înțeleg concomitent, fără pregătire continuă și temeinică, epoca lui Iulius Caesar și epoca lui ­Charles de Gaulle, că nu pot să învăț în clasa a V-a Războiul de 100 de ani dintre Anglia și Franța, iar în clasa a VI-a cum au debarcat normanzii lui William Cuceritorul în Anglia, că nu pot să pun războaiele napoleoniene înaintea Marii Revoluții Franceze. Am văzut manuale de istorie construite pe „mari teme”, precum „omul și natura”, „omul și religiile”, „războaiele”, ceea ce este frumos și chiar util, dar nu este istorie, ci sociologie, politologie, istoria ideilor istorice sau chiar filosofia istoriei. Dar cum să fac cu elevul de 14-15 ani toate astea, când el habar nu are de derularea cronologică și spațială a evenimentelor, cum să studiez ideea de război, când el nu știe dacă Războiul Peloponeziac a fost înaintea Războiului celor Două Roze ori nu, dacă au fost ambele în Evul Mediu sau nu? De aceea, chiar dacă sună didacticist și, pentru unii, depășit, cea mai bună istorie se învață pe epoci și spații istorice. Elevul de 11-12 ani - cu un profesor bun - este capabil să înțeleagă bine Antichitatea, să învețe banda timpului (azi ajung tineri la facultate și nu știu ce este calendarul iulian și cum se datează evenimentele „înainte de Hristos”!), să știe ce s-a întâmplat la Sumer, în Mesopotamia, în Egipt, Fenicia, Palestina, Grecia, la Roma, în lumea „barbară” celtică sau tracică. În continuare, trebuie studiat Evul Mediu și așa mai departe. Fără respectarea succesiunii faptelor în timp și spațiu, istoria nu mai este istorie. Evident, pentru ca această schemă să reușească este nevoie de cel puțin două ore pe săptămână. Asta o știe orice pedagog, orice profesor. Disciplinele cu câte o oră pe săptămână - cu rarisime excepții - sunt de prisos, sunt pierdere de vreme, nu au nici o continuitate, nici o ritmicitate în notare și nici un rezultat pozitiv. Or, azi se tinde spre cât mai multe asemenea discipline, ceea ce este fatal pentru soarta școlii. Școala, de când e lumea, înseamnă predare (prin varii metode), receptare, fixare, recapitulare, spre a ajunge la învățare temeinică. Dacă noi doar ascultăm la clasă și nu scriem nimic, dacă doar căutăm definiții pe Google, dar nu luăm notițe, cum să ajungem să știm? Mecanismele memoriei sunt complicate și nimeni nu reține „din prima”, adică la prima ascultare, la prima lectură. Dacă nu revenim cu lecturi repetate, cu conspectări, cu încercarea de înțelegere profundă a mesajului unui text, cum să-l putem ști la examen (la teză, la extemporal), cum să putem dialoga cu profesorul pe o temă? Sigur, secretul școlii bune este, în mare măsură, profesorul bun, profesorul dăruit meseriei și școlii. Profesorii sunt, în majoritate, pregătiți pentru tehnologiile cele noi, dar sunt mai puțin pregătiți în conținut, în cunoaș­terea profundă a materiei. În societățile de succes, cei mai buni absolvenți se fac profesori (sau și profesori), ca să formeze elevi buni și foarte buni. Dacă profesorii sunt mediocri sau slabi, la fel vor fi și elevii! Nu demult, șefii de promoție din facultăți erau păstrați la catedre sau pe lângă catedre, ca să ajungă profesori. Azi, mulți fug de învăță­mânt și chiar de țară, pripă­șindu-se prin locuri îndepărtate, unde sunt apreciați, și prețuiți, și bine plătiți.