Elena Moșuc, model de echilibru între celebritate și credință

A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii. A câștigat marele premiu International Opera Awards „Opera Star” - „Oscar della Lirica”, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie, și a devenit în 2019 cea mai valoroasă soprană a lumii. Face parte din elita mondială a muzicii de operă, a cântat la Teatro alla Scala din Milano sau la Metropolitan Opera House din New York. Însă celebritatea celei mai expresive și versatile soprane din lume își găsește echilibru în liniște și rugăciune. Este nelipsită de la biserică, pictează icoane ortodoxe în stil bizantin și își dorește să cânte alături de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române în Catedrala Națională la Sfânta Liturghie. Împreună vom afla povestea impresionantă a sopranei Elena Moșuc în acest interviu.
 
Cum ați pornit pe drumul muzicii?

Primii care au recunoscut talantul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit au fost bunicii mei dragi din partea tatălui, Nicolai și Victoria, creștini plini de evlavie și bunătate, care m-au crescut de mică. Bunica altistă și bunicul bariton erau membri ai corului Bisericii Frumoasa din Iași, devenită între timp mănăstire. Când mi-au auzit vocea, am fost primită cu brațele deschise de părintele Sava Leonida, preot paroh, dar și dirijor al corului, și soția sa, preoteasa Claudia, care cânta la pian. Făceau împreună repetițiile corului, mai ales acasă, aproape săptămânal. Peste ani, într-o duminică în care am fost rugată să vin la Biserica Frumoasa să dirijez corul, l-am cunoscut pe părintele Ionel Roată, care împreună cu preoteasa Mioara ne-au devenit în 1999 nași de cununie, mie și soțului meu, Christoph.

În timp ce eram elevă la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, la dorința bunicii mele, la vârsta de 16 ani, din proprie inițiativă am dorit să studiez vocea la Școala Populară de Artă, prima profesoară de canto fiind Mioara Cortez, sora renumitei mezzosoprane Viorica Cortez.

În momentul în care a trebuit să ne mutăm din cartierul Nicolina în cartierul Metalurgiei din Iași, la biserica de care aparțineam mai mergea doar bunica. Eu și bunicul am intrat în noul cor înființat la Biserica „Sfântul ­Gheorghe”, a Cimitirului „Eternitatea” din Iași, unde preotul paroh de atunci, Gheorghe Portase, m-a îndrăgit, devenind copilul de suflet al bisericii. O perioadă de aur a coralei cimitirului a fost sub conducerea plină de dragoste și dăruire a profesorului Mircea Brehuescu. Prin partiturile scrise minunat de frumos de mâna lui și prin repetițiile săptămânale, a îmbogățit repertoriul corului, aducându-i faimă în oraș prin slujbele înfrumusețate cu cântări mereu noi. Știam toate cântările foarte bine și aveam și o mare nouă dorință: să ajung să cânt în corul mitropoliei din Iași, ceea ce s-a și întâmplat. Am fost prezentată de un coleg din corul cimitirului dirijorului Alexandru Verdeș, care din prima zi de probă m-a și pus să cânt solo „Doamne, miluiește”.

Au urmat câțiva ani minunați în corala mitropoliei, alături de dirijorul Alexandru Verdeș. De la el am învățat să cânt îngerește în piano, profitând de minunata acustică a Catedralei Mitropolitane. Cântul în piano a devenit mai târziu un punct forte în interpretările mele de operă. În catedrală, unde este și Sfânta Cuvioasă Parascheva, am participat, în calitate de coristă, la foarte multe slujbe arhierești săvârșite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care pe atunci era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.
 
Care a fost drumul spre marile scene ale lumii pentru o carieră internațională extraordinară?

Momentul care mi-a schimbat complet cursul vieții a fost anul 1990, când am plecat ca o necunoscută la concursul internațional de canto al televiziunilor germane ARD Wettbewerb în München și m-am întors, după cum scrisese presa, ca un star, cu premiul I. A fost o mare realizare, neașteptată, dar răsplătită de Bunul Dumnezeu pentru cei 10 ani în care am lucrat vocea foarte serios. Inima îmi spunea neîncetat să studiez. Am studiat cu mulți profesori de canto minunați din Iași, dar am fost și mult timp o autodidactă atât la partea interpretativă, cât și la partea teoretică, având deja o bază solidă a solfegiului datorită profesoarei de muzică din liceu, Florica Bart. Stăteam ore în șir singură, solfegiind din cărțile împrumutate de la Conservator, pentru că știam că nu pot învăța singură un rol fără să stăpânesc bine abc-ul său. A fost vital pentru mine.

Visul bunicii mele de a profesa ca învățătoare s-a realizat, lucrând șapte ani la Școala ­„Gheorghe Asachi” din Iași, timp în care studiam cântul și solfegiul în paralel. Deși perspectiva era sumbră, am studiat mult singură, învățând multe arii și roluri, ceea ce m-a ajutat să debutez foarte repede ca solistă la Opera din Iași în februarie 1990, când intrasem deja în această lume a liricii, lăsând în urmă profesia de învățătoare. Maestrul Corneliu Calistru, mare muzician, directorul Operei ieșene și dirijor principal, mi-a oferit oportunitatea de a debuta în dificilul rol al „Reginei Nopții” din opera „Flautul fermecat” de Mozart, reluând astfel opera pentru mine, în limba română.

Următorul spectacol a fost la München, bineînțeles după o audiție organizată după obținerea premiului I și a fost în limba germană, pe care atunci nu o vorbeam. În 1990 am fost aruncată în apă rece, trezindu-mă pe un drum mult dorit, dar la care nu speram și pentru care nu aveam deloc experiență. Rolul „Reginei Nopții” mi-a adus faima mondială, interpretându-l de 250 de ori în multe producții în toate teatrele mari din lume. Dumnezeu m-a ajutat să nu reușesc la Conservatorul din Iași decât a patra oară, și anume în anul 1990, la clasa Adrianei Severin, dar l-am frecventat doar un singur an la cursurile de zi, atunci când reveneam după spectacolele de „Flautul fermecat” din München. În acele drumuri nenumărate cu trenul am învățat singură limba germană cu o carte din biblioteca Conservatorului.

După cea mai importantă audiție din viața mea, de la Viena, din martie 1991, mi s-au oferit spectacole la Staatsoper Viena, dar cel mai important contract obținut a fost cel pentru Opera din Zürich, cântându-i lui Alexander Pereira în Konzerthaus Viena la 20 de minute după audiția de la Staatsoper. Astfel, am fost angajată pe loc pentru trei ani la Zürich. Contractul s-a tot prelungit și așa am rămas în Zürich definitiv. La început am fost în ansamblul Operei, lucru esențial pentru mine, ținând cont că nu aveam experiență. Acolo a fost adevăratul meu Conservator, învățând direct pe scenă („learning by doing”), crescând într-o atmosferă profesională de cea mai mare calitate. În cei 22 ani cât Alexander Pereira a fost director general, perioadă de vârf a instituției, Opera din Zürich a devenit printre cele mai importante din lume.

La Zürich, cinci ani mi-am pregătit rolurile singură, dar la un moment dat am simțit nevoia unui maestru de canto pentru control și perfecționare, astfel că în 1996 Dumnezeu m-a îndreptat spre Milano, către maestra mea Mildela D’Amico, la care și astăzi, după 30 de ani de carieră, merg la control. Ea a studiat cu marea Mercedes Llopart, maestra care a avut-o elevă și pe Renata Scotto, mare cântăreață, astăzi regizoare și cu care am lucrat opera „Lucia di Lammermoor” la Tesalonic. Mai studiez de ani de zile pe partea interpretativă și cu tenorul român Ion Buzea, care locuiește în Zürich, dar partea de tehnică adevărată italiană am studiat-o la Milano cu maestra Mildela. Dumnezeu mi-a îndrumat pașii pe tot acest parcurs, eu am avut încredere și m-am lăsat în voia Lui, iar El mi-a oferit tot ce a fost mai bine pentru mine.

Sunteți câștigătoarea marelui premiu International Opera Awards „Opera Star“ - „Oscar della Lirica“, o prestigioasă distincție internațională a muzicii de operă, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie. Ați devenit, astfel, cea mai valoroasă soprană a lumii. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest premiu?

Acest premiu, pentru care doi ani la rând am fost nominalizată, mi-a încununat cariera internațională de 30 de ani. Este darul lui Dumnezeu pentru munca perseverentă și cu pasiune făcută pentru a pune în valoare o voce care are în ea suflul divin românesc. Nu e meritul meu această voce, e darul primit și pe care am căutat să îl pun mereu în valoare. Mare mi-a fost bucuria în 2019, când am aflat vestea câștigării acestui premiu, în momentul în care am deschis telefonul după un zbor cu avionul, când mă întorceam de la Muscat după producția de „Lakmé”, în care debutasem cu mare succes. Sunt mândră de acest premiu și pentru că sunt singura din România care l-a obținut. Cu acest trofeu am fost anul trecut și la Parohia Oborul Vechi din București, unde I-am mulțumit lui Dumnezeu la slujba de duminică.
 
Totuși, nu ați uitat muzica bisericească.

Eu trăiesc muzica bisericească. Este rugăciunea mea. Și cântul pe scenă este o rugăciune pentru mine, pentru că trăiesc ceea ce cânt. Încerc mereu să trec de granița notelor muzicale. Totul pentru mine are acum o altă dimensiune. Niciodată nu intru pe scenă fără rugăciune și fără o iconiță în dreptul inimii. Mă simt în siguranță și protejată. În orice oraș din lume mă găsesc onorând diverse contracte, caut o biserică ortodoxă și merg la Sfânta Liturghie. Sau dacă vizitez o biserică, cele mai multe catolice, cânt.
 
În prezent locuiți în Zürich. Acolo cântați la biserică? În ce activități bisericești sunteți implicată?

De aproximativ 20 de ani merg la Parohia Ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae” din Zürich, păstorită de părintele Romică Nicolae Enoiu. Din păcate, nu avem o biserică proprie. Suntem găzduiți în cripta unei biserici catolice, „Sfânta Ecaterina”. Este mică și a devenit între timp neîncăpătoare. Aici cânt la slujba Sfintei Liturghii alături de alți credincioși, mai ales „Iubi-Te-voi Doamne” și „Pe Tine Te lăudăm”. De câteva luni ne este alături și Maria Eloi, care a cântat în Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române, care mă secondează superb în cântările amintite. Este sora părintelui Siluan Eloi, acum păstorul credincioșilor români de la Parohia Ortodoxă Română din Lyon.

Din copilărie am și talentul desenului. Însă profesia mea de cântăreață, care mereu studiază, învață și circulă în toată lumea, coborând dintr-un avion și urcând în altul, nu mi-a permis să mă ocup și de alte lucruri. De această pasiune fascinantă m-am apropiat acum doi ani, când, având un moment liber înainte de a pleca la Muscat pentru debutul în „Lakmé”, m-am hotărât să experimentez pictura unei icoane, lucru la care niciodată nu m-aș fi gândit. Știam că de mai mulți ani există un curs de pictură bizantină realizat de Ruxandra Lăcătuș la această parohie din Zürich, iar pentru mine atunci a sosit momentul. În anul 2019 am realizat prima mea icoană cu chipul Sfântului Ciprian, al cărui acatist îl citeam zilnic. Au urmat alte trei cursuri, iar apoi a venit în lume situația aceasta epidemiologică, în care am petrecut foarte mult timp acasă, mai ales noi, artiștii. În acest timp, am studiat vocea permanent. Dar nu poți cânta toată ziua, mai ales când nu ai un țel anume. Așa că din martie 2020 m-am dedicat total picturii de icoane, acțiune care m-a făcut într-un fel dependentă de penson și culoare. M-am perfecționat cu fiecare icoană, lucrată fie pe lemn în tempera și cu emulsie de ou și oțet, fie în acril pe pânză. Pe cele de suflet le păstrez, dar pe cele mai multe le ofer cadou celor dragi. Nu am multă experiență în pictură, însă datorită unei pregătiri de bază oferită de Ruxandra Lăcătuș, cu fiecare icoană zugrăvită, singură am învățat ceva nou, m-am perfecționat, la fel ca în cariera muzicală. Nu există zi de la Dumnezeu fără cânt și fără pictură. Am observat că icoanele îmi reușesc mult mai bine atunci când postesc, mă rog și ascult muzică bisericească sau acatiste în timpul acesta în care îmi exprim creativitatea.
 
De câte ori ajungeți în Capitală vă rugați la slujbele Parohiei Oborul Vechi, unde bucureștenii norocoși vă pot asculta glasul. Care este legătura cu această biserică? V-au rămas și alte biserici din Capitală în suflet?

M-am împrietenit cu părintele Ciprian Tudor deja de câțiva ani. Când vin în București merg la această biserică cu istorie deosebită de la Foișorul de Foc, unde de fiecare dată cânt la strană. Comunitatea parohială mă cunoaște, deja sunt de-a casei și am o mare bucurie să ofer răspunsurile la Sfânta Liturghie.

Există multe biserici minunate în București. Catedrala Patriarhală este preferata soțului meu. Iubesc și Mănăstirea Radu Vodă și Biserica Sfântului Antonie cel Mare din Piața Unirii, sau Biserica „Sfântul Fanurie”, unde am și înregistrat anul trecut câteva bijuterii muzicale acompaniată de chitaristul Bogdan Mihăilescu. Tot anul trecut, fiind presată de timp pentru că la ora 12:00 trebuia să plec spre Aeroportul Otopeni, am descoperit lângă apartamentul pe care îl închiriasem Biserica Boteanu-Ienii. Am fost așa de impresionată de corul din această biserică și de preoți, că nu îmi venea să mai ies din biserică. Am vizitat-o iarăși de curând, având încă în inimă ecourile acelei slujbe.

Însă m-am atașat așa de mult de biserica Parohiei Oborul Vechi, încât la fiecare prezență a mea în București emoția reîntâlnirii în rugăciune îmi aduce multă bucurie, iar discuțiile duhovnicești cu părintele Ciprian Tudor îmi hrănesc sufletul.

Dorința mea cea mai mare este să cânt, când va sosi momentul, la slujba Sfintei Liturghii la Catedrala Mântuirii Neamului, un sfânt nou lăcaș binemeritat și reprezentativ pentru țara noastră. Dumnezeu primește cântările noastre în orice moment, dar în cadrul Sfintei Liturghii totul capătă o altă dimensiune.