Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „În diasporă, Biserica este un punct de reper al comunității”

„În diasporă, Biserica este un punct de reper al comunității”

Galerie foto (13) Galerie foto (13) Interviu
Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 06 Mai, 2021

Departe de țară, preoții sunt părinți din toate punctele de vedere pentru comunitatea pe care o păstoresc. Părintele conf. dr. Patriciu Vlaicu este slujitor al Altarului în diasporă de 24 de ani. El ne-a vorbit într-un interviu despre rolul Bisericii pentru românii din Regatul Belgiei, despre sentimentul înstrăinării, pe care îl trăiesc mulți români, dar și despre multe alte aspecte din viața comunității românești din Bruxelles.

Părinte profesor Patriciu Vlaicu, cum aţi trăit împreună cu familia cei 24 de ani de când sunteți preot în diasporă?

Inițial programasem să merg la Paris, singur, considerând că trei luni pot să stau departe de familie, pentru a avansa în proiectul de cercetare academică. Înțelegând că sejurul meu se prelungește cu cel puțin trei luni, am decis că pot să accept această perspectivă doar dacă voi reuși să fiu împreună cu familia. La sfârșitul anului au sosit și soția și fetița, care avea trei ani și jumătate. Ele au fost găzduite într-o mănăstire benedictină din Normandia, iar eu le vizitam săptămânal. A fost de la început o mare provocare. Eram tineri și am învățat ce este viața și viața de familie pe drumurile Europei.

De la început pentru mine a fost o experiență fascinantă. Am ajuns în Franța pentru a mă documenta în cadrul Facultății de Drept canonic a Institutului Catolic din Paris. Am integrat o echipă academică specializată în domeniul relațiilor dintre Biserică și Stat, în care cercetători de toate confesiunile își puneau probleme foarte concrete în ceea ce privește poziția Bisericii și a cultelor în general în societate. Așa am putut sesiza, pe de o parte, perspectivele care se deschideau pentru Biserica Ortodoxă din România în contextul occidentalizării societății în ansamblul ei, dar în același timp am observat și capcanele pe care secularizarea le întinde. Aceste preocupări au coincis cu proiectul Înalt­preasfințitului Părinte Arhiepiscop Iosif de a reorganiza misiunea din Europa Occidentală și Meridională și tot ceea ce eu înțelegeam la nivel teoretic își găsea aplicare în organizarea vieții bisericești din cele 9 țări ale arhiepiscopiei. În acest context am fost implicat din 1998 în reorganizarea canonică a Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale și pentru 8 ani în constituirea și reorganizarea mai multor parohii din Franța: Paris, Rouen, Bordeaux, Marseille, Nice. În tot acest timp eram și cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, unde am primit aprobarea de a preda în sistem modular. La fiecare două luni eram câte două săptămâni în România pentru cursuri.

În primii 8 ani, familia și-a schimbat reședința de 5 ori, copiii noștri au schimbat și ei patru școli. Am fost o familie într-o dinamică cu totul specială. Când credeam că mi-am încheiat misiunea în Europa Occidentală și că mă voi întoarce la Cluj pentru activitatea „la catedră”, în contextul în care Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif a primit misiunea de a organiza Biroul de reprezentare a Patriarhiei Române pe lângă Instituțiile Europene, în 2006 am fost numit la Bruxelles.

„La Bruxelles suntem o Românie în miniatură”

Cine formează comunitatea Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Bruxelles?

Spun de câte ori am ocazia că la Bruxelles suntem o Românie în miniatură. Comunitatea ortodoxă română din Bruxelles a fost organizată în 1978 de către părintele Vasile Palade, care cu multă jertfelnicie, în vremuri grele, a fost sprijin pentru mulți români. În 2006, când am ajuns la Bruxelles, perspectiva integrării României în Uniunea Europeană crea premisele unei ample dezvoltări comunitare.

Primii credincioși pe care i-am cunoscut în capitala Europei au fost funcționari de curând angajați la instituții, apoi comunitatea a crescut de la câteva persoane la câteva zeci și după un an de zile, în 2007, putem spune că era deja un nucleu de români care considerau Biserica „Sfântul Nicolae” ca familia lor duhovnicească. Parohia a trecut prin mai multe etape, susținută și de faptul că, pornind de la inițiativa și entuziasmul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif, Patriarhia Română a reușit să achiziționeze lăcaşul de cult, o biserică fostă mănăstire franciscană. Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Părintelui Patriarh Daniel și dăruirea jertfelnică a părintelui Sorin Șelaru, numit din 2008 ca director al Biroului de reprezentare al Patriarhiei Române pe lângă Instituțiile Europene, coleg în slujire, ceea ce era inițial un imobil deosebit de degradat a început să se transforme într-un centru de spiritualitate românească în capitala Europei. Împreună cu noi slujesc părintele Ciprian Poenaru, responsabil și pentru misiunea în închisorile belgiene, și diaconul Cris­tian Turc, care ne sprijină cu mare dăruire în activitățile liturgice și educative.

Cât de important este pentru românii din diasporă să se întâlnească sau să se regăsească în biserică?

Biserica în diasporă este un punct de reper al comunității, nu doar un loc de rugăciune. Preoții sunt părinți din toate punctele de vedere. Ne bucurăm cu bucuriile tuturor, suntem solidari în suferințe și încercări, simțim că suntem o familie cu toată complexitatea vieții de zi cu zi. Credincioșii sunt și ei conștienți de locul pe care îl ocupă în această familie. Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu oameni minunați dăruiți slujirii comunitare. Avem profesori care de 15 ani predau în școala parohială, animatori care se dedică activităților de pictură pe sticlă, de susținere formativă a părinților, de activități sociale. Nu este domeniu al vieții în care să nu fim implicați. Sunt încă multe lucruri de făcut și ne minunăm cum Dumnezeu trimite daruri pentru fiecare nevoie. Aici la Bruxelles am înțeles că talanții despre care se vorbește în Scriptură sunt și lucrătorii pe care-i pune Dumnezeu în comunitatea parohială. Fiecare om cu darurile sale poate fi roditor în viața parohiei.

„Realitatea vieții din diasporă nu este simplă”

Care sunt provocările cele mai mari ale românilor din Belgia?

Una dintre cele mai mari provocări este înstrăinarea. Cei ce emigrează au trăsături de caracter aparte. Au puterea de a-și părăsi casa părinților pentru obiective și idealuri noi. Sunt entuziaști și au spirit luptător. Realitatea vieții din diasporă nu este simplă și în fața încercărilor de multe ori imigranții sunt epuizați. Entuziasmul și perseverența îi ajută însă pe cei mai mulți să învingă. În ultimii ani, comunitatea românească din Belgia a început să fie din ce în ce mai respectată. Nu este domeniu al vieții economice și sociale în care românii să nu fie prezenți. În Bruxelles sunt aproximativ 70.000 de români și pentru susținerea lor spirituală acum sunt organizate 5 lăcaşuri de cult.

Este această comunitate românească afectată de secularizarea specifică societății occidentale?

Da, bineînțeles. Cum spune Preafericitul Părinte Daniel, lumea secularizată se poartă ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Și credincioșii noștri sunt în fața unei astfel de provocări. Câteodată însă Dumnezeu le face discret semn și atunci sămânța pusă în inimile lor de bunicii sau părinții ancorați în valorile Ortodoxiei încolțește. Noi nu avem altceva de făcut decât să o îngrijim și să o hrănim astfel încât să aducă rodul ce se găsește în ea ca potențial. Sunt foarte impresionat să văd oameni credincioși și acolo unde ne-am aștepta să fie doar persoane străine de viața bisericească. Sunt foarte mulți oameni creștini de mare calitate duhovnicească, inclusiv în instituțiile euro-atlantice și în reprezentanțele diplomatice. Își trăiesc credința cu o simplitate care cucerește prin discreție și statornicie. În același timp, observăm cum societatea care relativizează valorile familiale îi influențează chiar pe credincioșii care s-au maturizat în România. Sunt multe divorțuri, familii descompuse, tineri care trăiesc în concubinaj. Aici nu e vorba doar de influența societății secularizate, e și dovada unei asumări superficiale a valorilor creștine. În aceste circumstanțe și noi suntem vădiți că nu am reușit să le fim întotdeauna destoinici învățători.

Cum i-a afectat pandemia pe românii din Belgia?

Ultimul an a fost unul pe care nu ni l-am fi putut închipui acum ceva vreme. Avem mărturii foarte diverse. Pentru mulți dintre cei care au fost puși în situația de a munci de acasă a fost un timp de regăsire a familiei. Chiar zilele acestea cineva îmi mărturisea că nu a sperat niciodată să petreacă atât de mult timp cu familia ca în anul acesta. Pentru cei cu valori familiale temeinice a fost un timp de consolidare a re­lațiilor familiale și de valorizare a comuniunii. Pentru cei ce trăiau dificil viața de familie, dacă nu s-au reevaluat, a fost un timp de mare uzură. Totuși, statul belgian a intervenit în cea mai mare parte a cazurilor dificile din punct de vedere economic și cei ce aveau o viață profesională integrată în sistemul belgian au reușit până acum să facă față crizei sanitare și economice. Nu știm însă cum vor evolua lucrurile. În același timp, cred că românii au devenit anul acesta mai conștienți de valoarea legăturilor lor cu România. Chiar dacă doar o mică parte se gândesc să se întoarcă în România în perioada imediat următoare, mulți încearcă să își așeze puncte de referință în ambele țări. Au suferit mulți pentru greutățile prin care au trecut familiile lor din țară. Au avut aici grijă de bătrâni și bolnavi în timp ce părinții lor sufereau și unii chiar se stingeau.

Sunteți protoiereu al Protopopiatului Belgiei și cunoașteți parohiile arondate. Care sunt provocările acestor preoți?

Acum în Belgia avem în protopopiatul nostru 21 de parohii și ne bucurăm și de o mănăstire. Suntem toți o familie de familii. Majoritatea preoților își câștigă existența având și alte profesii și se dedică slujirii preoțești, împreună cu familiile lor, cu multă jertfelnicie. Fiecare comunitate are provocări complexe. Încercăm să fim solidari unii cu alții și să reușim să ne facem cât mai bine misiunea. Cea mai mare reușită este aceea de a cultiva spiritul de familie în fiecare loc și reușesc cu toții acest lucru. Sunt parohii care au activități cu tinerii, copiii, se implică în integrarea socială și profesională a credin­cioșilor, în fiecare loc biserica este un punct de referință.

Preotul din diasporă, mai multe roluri pentru comunitate

Care este rolul preoților ortodocși pentru comunitatea românească din Regatul Belgiei?

Biserica reprezintă un reper de sprijin și stabilitate într-un context plin de noutăți și neprevăzut. În același timp, ne străduim să facem din parohiile noastre un cadru în care noile generații învață să-și cunoască rădăcinile și să țină legătura cu tot ceea ce este legat de spiritualitatea românească. În contextul occidental, preotul este, pe lângă slujitor și părinte duhovnicesc, și asistent social, profesor, formator, consilier familial, mediator cu instituțiile locale și chiar față de misiunile diplomatice și consulare. Relația dintre preoți și reprezentanții României în Regatul Belgiei este foarte constructivă. De multe ori suntem puși în situația de a facilita comunicarea în folosul românilor chiar și pentru eficientizarea acțiunilor misiunilor consulare, și pentru a stabili relații între autoritățile locale și reprezentanții statului român în Belgia.

Ce înseamnă pentru familia sfinției voastre „acasă”?

Pentru mine, acasă înseamnă acolo unde mă întâlnesc cu darurile pe care Domnul mi le-a pus în viață. Pentru un om care și-a părăsit locurile natale este greu să definească această noțiune. Eu pot să spun că în fiecare comunitate în care mi-am trăit împlinirea de preot, soț și tată m-am simțit acasă. Acum cei trei copii ai noștri au în fața lor provocarea de a evalua acel „acasă”. Fiica noastră cea mare se pare că a făcut alegerea de a redescoperi acel „acasă” acolo unde l-a lăsat la vârsta de trei ani și jumătate, în România. Acum are 27 de ani și își desfășoară activitatea profesională la Cluj. Ceilalți doi copii cred că mai au încă puțin timp de gândire. Pentru noi, părinții, probabil că dorul de România ne va duce în a treia parte a vieții spre locurile natale. Domnul știe ce ne rezervă viața. Important este să fim cu pace în suflet și deschiși spre depășirea provocărilor și primirea binecuvântărilor.

În încheiere, la ce considerați că ar trebui să fim atenți în privința românilor din diasporă?

Cred că diaspora este și o mare șansă pentru România. Mulți dintre românii plecați din România au reușit să păstreze în inimile lor ceea ce au moștenit bun și să se debaraseze de slăbiciuni pe care sistemul comunist le-a impus neamului nostru. Cred că merită să-i încurajăm să aducă în țară, fie direct ei, fie prin punerea în lucrare a competențelor lor, experiența pe care au dobândit-o, și să ne bucurăm atunci când își împrospătează forțele prin legătura care este păstrată cu spiritualitatea românească. Această provocare este valabilă în toate dimensiunile vieții sociale, inclusiv în plan bisericesc.