O biserică ortodoxă este acoperită în mare parte de pictură murală, iar unele biserici sunt pictate chiar şi în exterior. De-a lungul secolelor, multe monumente bisericeşti au suferit din cauza diferitelor vicisitudini. Pentru păstrarea acestor bogăţii ale patrimoniului, specialiştii din domeniul restaurare-conservare fac eforturi continue pentru a păstra, restaura şi împodobi tezaurul cultural bisericesc şi pentru desluşirea mesajului obiectelor de patrimoniu şi, totodată, a semnificaţiei păstrării acestora. Despre cum se restaurează o biserică, despre scopul restaurării unui monument de artă şi despre cât este de important ca specialiştii conservatori-restauratori să fie oameni ai Bisericii şi să înţeleagă spaţiul eclesial, ne vorbeşte în interviul ce urmează pictorul Grigorie Popescu.
Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi care ar fi scopul restaurării unui monument de artă?
Restauratorul trebuie să aibă în vedere toate măsurile de a proteja şi restaura un monument de artă, nu pentru satisfacţia de moment, un an sau 10 ani, ci aşa cum ele există de sute de ani trebuie gândit că orice monument de artă trebuie să dăinuiască în continuare pentru a fi apreciate de umanitate, pentru că scopul restaurării este tocmai restaurarea operelor de artă şi de a le transmite generaţiilor şi a face educaţie estetică şi istorică în timpurile prezente şi următoare. De asemenea, dacă restaurezi, dar ţii pictura închisă într-o cameră fără să o vadă nimeni şi se deteriorează din cauza microclimatului, înseamnă că nu ai făcut nimic pentru a aprecia opera artistului creator şi valoarea istorico-culturală moştenită.
„Monumentele de artă au menirea de a servi atât cultura, cât şi religia“
Participaţi la foarte multe simpozioane ştiinţifice şi ateliere de lucru. Cât de importante sunt acestea pentru demersul practic al restaurării şi protejării monumentelor şi a bisericilor?
Importanţa acestor simpozioane este de a comunica, de a aduce la cunoştinţă rezultatele fiecăuria, care cercetează pe domeniul lui şi, de asemenea, noi transmitem faptul că toţi specialiştii trebuie să se raporteze la nevoile bisericii, pentru că în aceste biserici se slujeşte şi fiecare specialist este absolut nevoit să se comporte cât mai cuviincios, pentru că biserica a solicitat ca restaurările să fie mai avansate în intervenţii pentru reconstituire, cu scopul menţinerii imaginii religioase. S-a încercat întotdeauna nemodificarea ansamblului pictural, pentru a fi regăsită imaginea religioasă care să creeze spaţiul eclesial, pentru ca toţi creştinii să simtă că se află într-o biserică şi nu într-un muzeu. Au fost biserici care nu puteau fi pictate pentru că mai aveau doar câteva fragmente sau nu aveau pictură absolut deloc, şi atunci nu se poate obţine un aviz favorabil pentru realizarea unui ansamblu pictural. Astăzi, foarte multe biserici, cu exigenţa cuvenită, au fost pictate chiar dacă au avut doar câteva fragmente, respectându-se valoarea istorică şi estetică a acelor fragmente, aceasta cu condiţia ca astfel de lucrări deosebit de importante să nu fie încredinţate unor specialişti cu experienţă pe bază de probe, de cunoştinţe teologice, pentru că astfel de monumente de artă au menirea de a servi la un moment dat atât cultura, cât şi religia.
Este important ca specialiştii conservatori-restauratori să fie oameni ai Bisericii, să înţeleagă spaţiul eclesial?
Este foarte important ca deplasările făcute în scopul verificării şi supravegherii lucrărilor să fie făcute de către comisii mixte, pentru a-şi putea spune părerea atât specialistul conservator-restaurator laic, dar şi cei din comisia de pictură a Patriarhiei Române, pentru a-şi putea expune normele şi canoanele liturgice, pentru a se folosi orice biserică în scopul pentru care ea există. Orice biserică există într-o formă vie, activă, iar dacă Biserica îşi pierde acest scop al slujirii, îşi pierde foarte mult din valoarea ei, pentru că Biserica este o stare, un climat de creare a omului sănătos.
„Este foarte important să nu fie eliminat elementul religios“
Ce se realizează prin restaurarea şi consevarea corectă a unui lăcaş de cult?
Conservarea unui lăcaş de cult este permanentă, constituindu-se în primul rând în menţinerea unui climat corespunzător. Atunci când începe un proiect, când încep lucrările propriu-zise de restaurare, interesul primordial este de a pune în valoare opera originală. Opera originală poartă în ea elementul istoric şi estetic şi noi nu putem rezolva aceste aspecte dacă nu ştim să punem în valoare pictura originală, pentru că întotdeauna în Biserica Ortodoxă a fost o pictură deosebit de frumoasă, o pictură spiritualizată. Noi nu o putem descărca de acest element şi, de aceea, trebuie ca ea să nu rămână doar nişte fragmente care nu transmit nimic, ci să fie vie şi să participe la trăirea religioasă, cultică. Este foarte important să nu se pună accent doar pe restaurarea pură a monumentului, ci este foarte important să nu fie eliminat elementul religios. Din păcate, din cauza unor anumite contexte, s-au făcut şi unele mari greşeli, în unele lăcaşuri de cult unde anumiţi aşa-zişi pictori au deformat, au mutilat pictura originală. Preoţii din parohii trebuie să se pregătească pentru un proiect de restaurare cu mulţi ani înainte, trebuie să urmeze toată legislaţia care există în asemenea cazuri, trebuie să colaboreze şi să fie sub ascultarea episcopului locului şi să colaboreze cu specialiştii comisiei de pictură a Patriarhiei Române.
„Tinerii restauratori sunt educaţi să manifeste cuviinţă faţă de tot ceea ce înseamnă artă bisericească“
Cum ajunge un tânăr student, un tânăr pictor, restaurator responsabil?
Orice specialist care intră în acest domeniu trebuie să fie deosebit de bine pregătit, să fie un autor al operei de restaurare şi consevare, dar să nu se gândească că poate fi un creator de operă originală, care să substituie pictura murală existentă. În evidenţele comisiei de pictură a Patriarhiei Române sunt foarte mulţi specialişti, dar şi foarte mulţi tineri. La toate şantierele de la marile monumente de artă bisericească din toate zonele ţării, la Densuş, la mănăstirile din Moldova, din Oltenia, care au o pictură extraordinară, au participat lângă profesorii care au condus lucrările şi aceşti elevi, care la rândul lor desfăşoară o activitate benefică în folosul profesional al restaurări, dar şi al bisericii. Toţi aceşti tineri restauratori sunt educaţi să pună în valoare această imagine religioasă, cu cuonştinţe tehnice, dar şi cu cunoştinţe destul de solide de teologie şi sunt educaţi de asemenea să manifeste cuviinţă faţă de tot ceea ce înseamnă artă bisericească. Fiecare restaurator învaţă că trebuie să transmită o anumită imagine, pentru că ea împlineşte o emisie conform iconografiei ortodoxe şi, de aceea, sunt formaţi în tot acest proces cu istorici de artă, cu cercetători. Restauratorul are nevoie să deţină cunoştinţe dintr-o gamă foarte diversă de specialităţi. Acesta trebuie să ştie să execute o cercetare fizică, o cercetare chimică, istorică, supusă operei de artă şi să realizeze plasarea corectă în perioada de creaţie şi cunoaşterea materialelor şi tehnicii care se folosea.
Toţi aceştia se înscriu la comisia de pictură a Patriarhiei, lucrează pe marile şantiere cu specialişti autentici şi în urma mai multor examene, trecând dintr-o categorie în alta, ajung să susţină examenele finale cu probe practice şi teoretice, căpătând atestatul de pictor restaurator, putându-şi desfăşura activitatea doar cu avizul comisiei de pictură a Patriarhiei Române şi a Ministerului Culturii şi Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Avem rădăcini foarte puternice în pictura bizantină, iar comisia de pictură a Patriarhiei Române, prin specialiştii săi, îşi propune să păstreze şi să întărească aceste rădăcini. În acest sens nu sunt promovaţi decât cei care au slujit imaginea picturii bizantine. În acest scop al formării de buni specialişti, membrii comisiei de pictură a Patriarhiei Române sunt într-un permanent dialog cu toţi specialiştii din ţară.
„În ultimele etape trebuie să se ajungă la unitatea de ansamblu a unei picturi“
Vorbiţi-ne puţin la modul practic despre procesul de restaurare al unui monument.
În momentul când doreşti să faci o restaurare, trebuie să ştii cum să porneşti la drum. Important, pe lângă cercetarea istorică, este cea practică. Mai întâi se face o casetare unde se poate observa rezistenţa naturii picturii. Împreună cu un chimist, restauratorul stabileşte soluţiile şi materialele cu care va lucra. Niciodată o astfel de cercetare nu este definitivă, nici chiar până la sfârşitul lucrării, pentru că trebuie acomodată permanent situaţiei de lucru. Este esenţial, de asemenea, ca atunci când se începe o restaurare a ansamblului arhitectural, să fie asigurat din punct de vedere al acoperişului şi al rezistenţei, pentru a nu se produce degradări şi, de aceea, se obişnuieşte ca restaurarea să aibă loc ulterior consolidărilor de arhitectură. Restauratorul începe, treptat, prin salvarea tuturor elementelor, care ar putea să se piardă şi sunt părţi autentice din pictura originală. Aceste lucrări au mai multe etape, de consolidare a suportului, de consolidare a stratului de culoare, de refacere a integrităţii suportului, de injectări, care, la un moment dat, pot să dea stabilitate. În ultimile etape trebuie să se ajungă la unitatea de ansamblu a unei picturi, iar curăţirile trebuie să fie constante, să nu se folosească substanţe cu remanenţă în structura stratului de culoare care să acţioneze negativ în următoarele perioade după perioada de activitate normală.
