Ne aflăm în Ajunul Crăciunului, taina prin care Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte din Fecioara, prin rânduială mai presus de fire şi de înţelegere. Întreaga suflare binevesteşte sau primeşte în pragul casei colindătorii care vestesc evenimentul ce are menirea să înnoiască lumea. Despre felul în care colindele exprimă poetic teologia Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, despre valoarea teologică duhovnicească a darului, despre cum putem trăi sau experia în mod autentic taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lumea postmodernă de astăzi ne vorbeşte părintele profesor dr. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Părinte profesor, suntem în Ajunul sărbătorii Naşterii Domnului, când toată lumea colindă. Copiii şi cei mari vestesc Naşterea Mântuitorului. Spuneţi-ne, pentru început, câteva cuvinte despre felul în care colindele exprimă poetic teologia Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
După părintele Dumitru Stăniloae, forma cea mai potrivită şi mai elevată de limbaj teologic este poezia. Lucrul acesta este evident în literatura noastră liturgică, în care imnul are un loc dominant. Colindele reprezintă echivalentul imnografiei liturgice la nivelul spiritualităţii creştine populare. Credincioşii simpli, în epoci de efervescenţă şi de intensă trăire creştină, au simţit nevoia să se raporteze la evenimentul Naşterii Domnului şi să exprime în poezie şi cântec ceea ce simţeau, asemenea imnografilor Bisericii.
Este important să consemnăm existenţa unei spiritualităţi creştine populare româneşti unitare şi deosebit de bogate, pe care teologia ar trebui să o cerceteze mai mult şi să o valorifice în elaborarea discursului său savant. Colindele româneşti de Crăciun, de o bogăţie şi o diversitate greu de estimat, deşi au izvorât, cum spunem, din segmentul „ne-învăţat” al poporului drept-credincios, sunt uimitor de consecvente şi de fidele învăţăturii Bisericii. Putem vorbi de un simţ, de o intuiţie, de un duh special care filtrează aceste creaţii de o manieră extrem de exigentă, din moment ce este greu să întâlneşti în volumul uriaş de versuri exprimări neconforme cu învăţătura Bisericii. Este vorba despre o literatură care izvorăşte direct din sufletul simplu şi ataşat vieţuirii cu Dumnezeu, aşezat din vechime în tradiţia creştină, transmisă din generaţie în generaţie. De aceea, am susţinut, deseori, nevoia introducerii spiritualităţii populare şi formelor în care aceasta este exprimată - obiceiuri, literatură populară, cântece, colinde etc. - între izvoarele documentare legitime ale teologiei academice, alături de spiritualitatea şi de viaţa liturgică, de spiritualitatea şi de literatura monahal-filocalică etc. Colindele româneşti demonstrează forţa extraordinară a sufletului creştinesc de a intui la nivelul „simţirii înţelegătoare”, cum ar spune Calist Patriarhul, şi de a exprima adevărurile fundamentale ale existenţei, care depăşesc puterea minţii şi pot fi sugerate numai într-un discurs deschis, endictic şi apofatic aşa cum este poezia, şi nu închis, suficient, cu pretenţia de a cuprinde întreg adevărul, cum este, uneori, discursul teologic în proză. Este motivul pentru care consider că tezaurul inestimabil de colinde trebuie să fie asumat ca un reper hermeneutic fundamental pentru spaţiul răsăritean ortodox.
„În colinde este imprimată pecetea firii româneşti”
Colindele româneşti ilustrează întreaga teologie a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a zămislirii Lui în pântecele Fecioarei Maria de la Duhul Sfânt. Relatările biblice nou-testamentare privitoare la Naşterea Domnului constituie sursa principală de inspiraţie a colindelor. La acestea se adaugă însă inspiraţia creatorului popular, care ţese în jurul evenimentului o bogăţie inimaginabilă de trăiri, atitudini… În colinde este imprimată pecetea firii româneşti. Dimensiunea cosmică a evenimentului îşi află un puternic sprijin în deschiderea românului faţă de natura înconjurătoare: florile dalbe de măr, soarele, stelele, neaua, vântul. Omenia românilor este şi ea reflectată în bogăţia de sentimente frumoase exprimate în colinde.
Ce atitudini fundamentale sunt exprimate în colinde?
Colindele exprimă într-adevăr atitudini vii ale sufletului creştin faţă de evenimentul Naşterii Domnului şi faţă de împrejurările în care se întâmplă aceasta. Ele sunt asemănătoare celor care au fost trăite de martorii Naşterii Domnului acum peste două mii de ani. Este prezentă bucuria. O adevărată efuziune de bucurie care copleşeşte la propriu lumea noastră atât de pestriţă şi căreia nu-i rezistă nimeni. Este prezentă minunarea în faţa tainei Întrupării mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu. „Minunarea” este, cum spunea un coleg al meu mai tânăr, pricina exprimării doxologice, în poezie şi în cântec. Acestea ne aşază în rândul îngerilor şi al păstorilor martori şi vestitori ai Naşterii. Compasiunea faţă de lipsa de ospitalitate arătată de lumea de atunci Maicii Domnului, ce purta în pântece Pruncul dumnezeiesc; solidaritatea noastră cu Pruncul neajutorat şi disponibilitatea de a-i oferi scutecele!; indignarea faţă de gestul de cruzime al lui Irod; alăturarea noastră gestului magilor de a aduce daruri Pruncului Iisus… Mai mult decât atât, colindele noastre se adâncesc în semnificaţiile teologice ale Naşterii Domnului: Naşterii îi este asociată Jertfa prin răstignire; Întruparea Fiului lui Dumnezeu echivalează cu sfârşitul nopţii ignoranţei şi cu răsăritul „luminii cunoştinţei!”.
Colindele s-au născut şi încă au contribuţia lor în actualizarea dramatică a evenimentelor de acum două mii de ani. Cele mai multe colinde folosesc prezentul în relatarea celor petrecute atunci: „Astăzi S-a născut Hristos”! Aş invoca iarăşi asemănarea cu actualizarea tainică a iconomiei dumnezeieşti în Liturghia Bisericii. Colindele şi întreaga atmosferă în care acestea se desfăşoară echivalează, din acest punct de vedere, cu un fel de liturghie ce cuprinde întreg spaţiul românesc.
Se mai compun colinde astăzi?
Se mai compun colinde şi astăzi. Paradoxul este că ele au devenit un „gen cult”. Colindele sunt acum compuse de compozitori şi nu mai sunt cântate într-un context viu, adică pe la casele oamenilor, ci într-unul regizat, care este concertul, spectacolul, dar cu acelaşi scop. Personal, am o mică strângere de inimă în faţa acestei „mutaţii”, dar este foarte posibil să greşesc. Poate că este, pur şi simplu, vorba despre o adaptare a aceleiaşi spiritualităţi la modalităţi moderne de comunicare. Prin radio şi prin televiziune, colindul pătrunde acum deodată în mii sau sute de mii de case. Rămâne întrebarea de ce nu se mai nasc colinde din sufletul creştinilor de la sate, unde ele au apărut iniţial? La această întrebare nu putem răspunde decât cu constatarea unui declin al spiritualităţii populare şi a „cedării” acesteia în faţa civilizaţiei urbane. Este paradoxal să constatăm că la ţară copiii se chinuiesc să înveţe colindele cântate în spectacole şi concerte de coruri profesioniste. Sufletele lor sau ale părinţilor lor nu mai nasc colinde! De fapt, fenomenul acesta se observă în toate capitolele culturii rurale: oamenii de la ţară se îmbracă imitând modul de îmbrăcare al oamenilor de la oraş, nu-şi mai fac case urmând intuiţia meşterilor populari şi tradiţiile arhitecturale rurale, ci copiază modele elaborate de arhitecţi şcoliţi etc. Este uşor să faci diferenţa dintre o casă ţărănească simplă de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi casele care se construiesc astăzi la sate, pe de o parte, şi diferenţa dintre colindele populare şi colindele culte, pe de altă parte.
Darul, o noţiune teologică fundamentală
Prin tradiţie, Naşterea Domnului este o sărbătoare în care toată lumea face daruri. Explicaţi-ne valoarea teologică, duhovnicească a darului.
Nu este întâmplător faptul că perioada sărbătorilor Naşterii Domnului este perioada prin excelenţă a darurilor. Este o replică omenească - la măsura omenească - a celei mai evidente expresii a darului iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru oameni, care este Naşterea Fiului Său.
Darul este o noţiune teologică-cheie, fără de care nu am putea înţelege iconomia dumnezeiască nici în ansamblul ei şi nici vreun capitol al acesteia, începând cu facerea lumii, continuând cu principalele ei etape, între care, desigur, la loc central este Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, apoi Pogorârea Sfântului Duh, Biserica şi intrarea noastră în veşnicia împărăţiei iubirii lui Dumnezeu. Darul este definit, în esenţă, ca o mişcare absolut liberă, având ca singură motivaţie iubirea dăruitorului faţă de primitorul darului. Iubirea este izvorul unic al darului, pentru că iubirea este nivelul suprem de existenţă liberă, necondiţionată de factori externi. Şi cum Dumnezeu este iubire, El nu se putea exprima decât în termenii darului. Lumea în ansamblul ei este dar al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cum se exprimă foarte fericit părintele Dumitru Stăniloae, existenţa fiecăruia dintre noi este un dar absolut din partea lui Dumnezeu, credinţa noastră este un dar etc.
Esenţa darului - măsura iubirii investite în obiectul respectiv
Este frumos şi impresionant să ne asemănăm lui Dumnezeu, cel puţin în această perioadă a sărbătorilor Crăciunului, încercând şi noi să ne trăim viaţa la nivelul iubirii, făcându-ne daruri unii altora. Să ne ridicăm deasupra meschinăriilor de fiecare zi, a conflictelor generate de un mod de viaţă la nivelul de jos, al supravieţuirii. Să luăm însă aminte la un aspect esenţial: pentru ca ceea ce oferim semenilor noştri să fie un dar, trebuie să nu existe altă motivaţie la baza gestului nostru decât gândul nostru bun, dragostea sau simpatia noastră faţă de ceilalţi. Orice condiţionare a darului îl transformă pe acesta în altceva, şi cel mai adesea în preţ de răsplată sau de cumpărare, astfel încât aşază gestul la antipod. Mai este şi riscul rutinei sau al inerţiei care poate transforma gestul nostru în formalism sec, în convenienţă. Darul, pentru a fi dar, trebuie să beneficieze de trezvie şi de o cantitate maximă de infuzie de gând bun şi de inimă bună. Să nu uităm că esenţa darului nu este obiectul dăruit în sine - la el poate cineva ajunge şi cumpărându-l -, ci măsura iubirii investite în obiectul respectiv pentru cel căruia este dăruit. Altfel, riscăm replica transmisă de Dumnezeu iudeilor prin Proorocul Isaia: „Nu mai aduceţi daruri zadarnice!” (Isaia 1, 13).
„O cultură a exteriorului, a publicităţii, a competiţiei...”
În Ortodoxie, orice praznic nu există doar ca eveniment petrecut în istorie, ci devine pentru noi experienţă autentică a întâlnirii cu Hristos. Cum putem trăi sau experia în mod autentic taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lumea postmodernă, de astăzi?
„Vorbe mari!”, ar fi spus profesorul meu Savvas Agouridis, trecut la Domnul anul acesta, care se sfârşeşte. Vorbe mari… şi adevărate, aş adăuga eu! Experienţa întâlnirii cu Hristos, experierea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu! Când eram mai tânăr eram mai optimist şi mai entuziast în a folosi aceste cuvinte mari. Odată cu înaintarea în vârstă mi-a scăzut mult entuziasmul. În mine există un conflict, un permanent şi dureros conflict. Pe de o parte, bucuria raportării la praznicul Naşterii lui Hristos, pe care nu o pot ignora - într-un fel sau altul toată suflarea românească şi aproape lumea întreagă vibrează cu acest prilej. Pe de altă parte, mă întristează evidenţa unui mod de viaţă întemeiat pe o cultură sau pe o civilizaţie contrară, ce pare să fi capacitat de o manieră aproape totală şi definitivă şi ultimul ungher din satul românesc. Cultura sau civilizaţia darului, despre care tocmai am vorbit, pare să fie înlocuită de cultura banului. O cultură în care totul are un preţ şi în care totul poate fi vândut şi cumpărat, opusă unei culturi în care cel mai neînsemnat lucru este inestimabil, nu are preţ şi, prin urmare, îl poţi dobândi numai în situaţia în care-l primeşti ca dar. O cultură a constrângerii şi a sancţiunii nemiloase opusă unei culturi a milei, a îngăduinţei şi a iertării! O cultură a asigurărilor băneşti, a celor mai elaborate proiecte de asigurare materială a viitorului, opusă culturii credinţei şi nădejdii în Dumnezeu! O cultură a exteriorului, a vizibilităţii, a imaginii cosmetizate, a publicităţii, a competiţiei, a puterii exterioare (aş spune, vulgar, musculare), opusă unei culturi a lăuntricului, a discreţiei, a tainei, a smereniei, a slăbiciunii materiale; o cultură a puterii materiale opusă tăriei Duhului, care se manifestă întru slăbiciune.
Nu mă sperie tensiunea sau conflictul dintre cele două culturi sau lumii, pentru că despre el ne-a vorbit Domnul Însuşi. Mă sperie mai mult ignorarea lui sau amăgirea că putem împăca cele două duhuri, duhul lumii acesteia cu Duhul lui Dumnezeu! Într-adevăr, în zilele acestea, majoritatea dintre noi trăim, într-o măsură anume, întâlnirea cu Hristos, fie chiar şi numai în reprezentările colindelor şi ale celorlalte datini, ca să nu mai vorbim despre întâlnirea în dumnezeiasca Liturghie şi împărtăşirea din acelaşi dumnezeiesc Potir. Şi aceasta ne bucură! Dar bucuria noastră este răstignită de constatarea că după zilele de sărbătoare ne lăsăm din nou stăpâniţi de duhul lumii acesteia.
Pornind de la colinde, putem vorbi despre anumite trăsături caracteristice ale neamului românesc?
Da, fără îndoială! Dacă ar fi să căutăm componente caracteristice ale ethosului românesc, între acestea am fi obligaţi să numărăm şi colindele. Nici un alt popor ortodox sau eterodox nu deţine, după ştiinţa mea, un tezaur atât de bogat de colinde. Personal, cunosc tradiţiile greceşti, pentru că am trăit în Grecia câţiva ani. Repertoriul lor este mult mai sărac în colinde. La noi, după cum este binecunoscut, fenomenul a fost atât de răspândit şi atât de intens, încât a dat naştere unui repertoriu foarte bogat împărţit pe regiuni. Avem colinde munteneşti, moldoveneşti, ardeleneşti etc.
Ce concluzii putem trage de aici?
Întâi de toate, iată, este afirmată existenţa neamului, adică a unei personalităţi colective foarte bine conturate şi uşor de identificat prin intermediul unor trăsături specifice. În al doilea rând, există o notă naţională în modul în care este trăită relaţia cu Dumnezeu, aşa încât putem vorbi despre o spiritualitate creştină românească. În al treilea rând, cred că în colinde se descoperă unele trăsături caracteristice ale neamului românesc. Fenomenul colindelor ne descoperă un popor entuziast, comunicativ, care nu se limitează să se bucure în taină, în casa lui sau în biserica lui, un popor cu un puternic simţ al comunicării, al împărtăşirii bucuriei, al împărtăşirii vieţii cu ceilalţi.
Colindele, proiecţie a credinţei în spaţiul public?
La noi nu se cântă colindele în casă, în jurul bradului. Noi mergem să cântăm colindele la casele celorlalţi. Colindele sunt cântate de copii. Dar copiii nu cântă colindele în casa lor, ci merg la casele celorlalţi. Trebuie să vedem în colinde o puternică extensie sau proiecţie a credinţei în spaţiul public, cum am spune astăzi, un elan care scoate participarea noastră la evenimentul Naşterii Domnului din biserică în sânul întregii comunităţi. Este nevoia pe care o simţim de a ne bucura împreună, dar şi nevoia de a mărturisi sau a face vizibil motivul bucuriei noastre. Este şi puterea evenimentului însuşi, care cuprinde toată suflarea românească. Freamătul praznicului cuprinde totul. Eu sunt născut la sat şi am petrecut copilăria în sat. În vremea colindelor, ca şi în săptămâna deniilor de la Paşti, tot satul era cuprins de o frenezie, de o atmosferă cu totul specială. Nimeni nu se putea sustrage acelei atmosfere. Folosind un limbaj teologic mai pretenţios, am putea vorbi despre o atmosferă eshatologică; toată suflarea, viaţa în ansamblul ei, lumea întreagă respiră atmosfera praznicului. Este un fel de gustare a celor cereşti. Parcă tot satul devenea biserică, pentru că ceea ce se petrece de obicei în biserică în aceste zile iese din biserică şi cuprinde totul. Această nevoie de a ieşi în exterior este confirmată de filosofia pridvorului bisericii sau a pridvoarelor caselor noastre de la ţară, sau a curţilor cu gardul prin care se putea vedea şi peste care se putea sta de vorbă cu vecinul.
În felul acesta, zumzetul frumos al colindelor se auzea din depărtare şi se apropia treptat-treptat de casa ta. „Sunt pe la cutare…!”, spunea bunica, aşteptând colindătorii să ajungă şi la noi acasă, unde-i aşteptam cu poarta deschisă!
