Discuţiile despre păcat, virtute, moralitate, bun-simţ, decenţă etc. au astăzi, nu de puţine ori, un iz superficial. Păcatul şi virtutea erau, pentru bunicii şi străbunicii noştri, lucruri foarte clare. Astăzi, parcă fiecare tinde să înţeleagă ce vrea. Este posibilă relativizarea, adaptarea noţiunilor de păcat ori virtute, de vreme ce descrierile Sfinţilor Părinţi ne înfăţişează aceste noţiuni ca pe nişte realităţi foarte clar conturate? Pentru a mai lămuri aceste dileme, am vorbit despre tabloul lumii cu un artist - domnul Paul Gherasim - şi cu un sociolog - domnul Ilie Bădescu. „Cred că vom trăi o enclavizare. Ne vom împărţi. Pe de o parte Biserica, pe de altă parte, cluburile“, crede artistul. „Creşterea urbană nu a fost însoţită de o întărire pe măsură a respectului, ci din contra, de o prăbuşire a lui şi a sentimentului social“, afirmă sociologul.
Domnule Paul Gherasim, cum influenţează arta, în special pictura, lumea contemporană?
Tot mai mult astăzi, în artă şi aiurea, omul îşi exprimă părerea. Dar părerea de sine. De aceea lumea noastră este aşa de amestecată, încărcată de ceea ce s-a adunat în istorie. Scrisul astăzi are un impact destul de redus. Nu mai avem timp să citim.
Putem spune că oamenii sunt absorbiţi tot mai mult de imagine. Imaginea are o forţă uriaşă, incomparabil mai mare decât cea a scrisului. Eu, ca pictor, pot să privesc şi să analizez mai în adânc ceea ce se petrece astăzi la nivelul imaginii.
Exigenţele artei
„Arta“ a ajuns să fie un cuvânt larg folosit. Chiar s-a demonetizat pe undeva. Arta aparţine culturii. Or, există acum tot mai mulţi oameni culţi, dar necultivaţi. Poţi fi intelectual şi necultivat. Pentru că îţi lipseşte un lucru, şi anume educaţia. Vorbind despre educaţie, trebuie să avem în vedere tradiţia. La un moment dat, şcoala a căpătat o altă direcţie, o altă turnură, nedorită, care nu a slujit omului. Tradiţia noastră, a neamului românesc, creştin, a durat până la un anumit moment, când secularizarea şi-a făcut apariţia.
Se vorbeşte despre icoană astăzi. Icoana este pictură. Ea trebuie să răspundă unor exigenţe. Ca şi muzica şi alte domenii, pictura are nişte norme, nişte reguli care trebuie învăţate şi respectate. În zona satului, spre exemplu în nordul Transilvaniei, s-a păstrat autenticul prin pictorii modeşti, locali care au pictat după rânduielile tradiţiei. La oraş, lucrurile sunt mult schimbate. Un exemplu: în Bucureşti există o biserică, Biserica Doamnei. Pictura acestui lăcaş de cult, opera unui zugrav vestit din timpul lui Constantin Brâncoveanu, a fost toată ciocănită, bucată cu bucată, mărunt, cu ură, pentru a se picta alta, nouă. Aici putem spune că este vorba de secularizare. Ca să apreciezi o pictură e nevoie de competenţă.
Cui slujim prin pictură?
Pictorul este un om dăruit. Or, dacă eşti pictor, trebuie să te întrebi ce faci cu darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? Ca să îţi pui această întrebare şi să ai o lumină a răspunsului este nevoie să ai darul credinţei şi al deosebirii duhurilor. În momentul în care le ai pe acestea poţi să te împlineşti, să te zideşti pe tine şi să fii de folos şi celorlalţi. Deci, cui slujim, binelui, frumuseţii sau răului, urâciunii, spurcăciunii? Imaginea a ajuns la o degradare totală şi vulgaritate nemaiîntâlnită. Omul este uşor atras spre acestea, puterea de seducţie a răului este foarte mare.
În lumea de astăzi, când lucrurile sunt atât de amestecate, cu greu poţi deosebi lucrurile. Cel puţin în pictură, unde nu mai există un anumit curent la modă, unde nu mai există o şcoală, ci se caută să fii şocant, original.
Darul deosebirii vine prin cunoaştere. Conştiinţa omului este cea care dă răspuns despre ceea ce faci. Pictura laică se prezintă astăzi cum e lumea actuală. Or, lumea, astăzi, e una formată din indivizi. Dacă artistul pătrunde cum este această lume şi cum se integrează el în ea, poate să vadă ce se petrece astăzi. Abaterile de la tradiţia cea bună au apărut odată cu Renaşterea. Au existat oameni, precum Savonarola, care au atras atenţia că direcţia nu este bună.
„Pictura, astăzi, provoacă mai mult spectacolul“
Există astăzi artişti care, prin ceea ce lucrează, să tragă semnale de alarmă? Care să arate oamenilor că lumea se poate vedea şi altfel?
Nu e nevoie să facem demonstraţia aceasta. Aroganţa nu este un lucru bun. Eu nu pot să vin şi să arăt aşa ceva. Nu îmi fac iluzia că putem schimba lumea. Noi, pictorii, nu ne răstim în jurul nostru. Lumea are şi ea duhul ei, Biserica, de asemenea, dar cu totul altfel. Pictura, şi ea, a suferit transformări. Ea, care era un domeniu al tăcerii, a ajuns să fie, să provoace spectacolul. Eu fac parte dintr-un grup de artişti, numit „Prolog“. Prin ceea ce facem, noi dorim să promovăm valorile tradiţiei.
Credeţi în cuvântul lui Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea“?
Mai demult, arta cu cele trei domenii ale ei, pictura, sculptura şi arhitectura erau numite arte frumoase, „beaux arts“. Aceste cuvinte sunt acum date deoparte, pentru că, dacă sintagma „belle arte“ ar mai sta în faţă, ar fi o piedică pentru ceea ce se petrece astăzi. Aşa că au fost înlăturate, iar arta a devenit o expresie, o reflectare a lumii, unii vorbind chiar de o exorcizare a lumii prin urât, prin rău. Cuvântul lui Dostoievski se referă la ceva adânc. Să nu ne închipuim că arta va salva lumea. Nicidecum. E vorba de frumuseţea sufletească, înţeleasă în duh. E acea frumuseţe de care se pot împărtăşi toţi oamenii.
Nu socotiţi că lumea se va sătura, la un moment dat, de urât, de goliciune? Pentru că păcatul nu satură sufletul omului.
Să nu ne amăgim. E o mare ispită să credem că lumea se va întoarce spre bine, plictisită de urât, de rău, de păcat. Lumea nu cred poate fi schimbată din mersul ei. Cred că vom trăi o enclavizare. Ne vom împărţi. Pe de o parte Biserica, pe de altă parte, cluburile.
