Neagu Djuvara: „Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El“

Se consideră un norocos, declară că îşi iubeşte adânc ţara şi că a rămas restant cu împlinirea unei dorinţe - ocuparea fotoliului de preşedinte al ţării. Admite existenţa divină, mărturiseşte că are nevoie de Dumnezeu şi se roagă în fiecare zi ca să i se mai dreagă din păcate. La cei 93 de ani neîmpliniţi, Neagu Djuvara cucereşte pe oricine cu energia şi entuziasmul său. Mai mult decât un optimist, el este una dintre cele mai importante personalităţi ale vieţii intelectuale. Din România zilelor noastre.

Domnule Djuvara, sunteţi un om credincios?

Acum un an am avut un soi de ceartă amicală cu Andrei Pleşu, care e foarte versat în problemele teologice, şi eu i-am spus atunci că sunt alergic la teologie. Şi să vă spun şi de ce sunt alergic. Explicaţia vine de la faptul că sunt istoric, era să zic din naştere, adică cercetez Evanghelia din unghiul cercetătorului istoric. Asta mă îngrozeşte. De aceea mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“. Aşadar, vrea să zică că nu e cazul să încerci să înţelegi prin raţiune. Crede cum crede copilul, fiindcă ce este de la Dumnezeu este atât de ininteligibil, încât e mai bine să-L crezi. Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El.

„Nu îţi câştigi viaţa cu istoria“

Revenind la cele pământeşti, Maestre, se scrie greu istoria?

Sunt o grămadă de pasaje din istorie unde ţi-e silă, ţi-e milă, ţi-e scârbă, şi pe urmă trebuie să le iei drept lucruri care au fost.

Mi-e că Neagu Djuvara nu a putut să facă cu adevărat munca pentru care simţea că are vocaţie, decât la maturitate. De ce? Mi-am făcut licenţa în istorie foarte tânăr, la 20 de ani. Dar am avut cuminţenia necesară să realizez că trebuie să-mi câştig viaţa. Aveam o moşioară de la bunicul meu, dar ştiam că nu e suficientă pentru a întreţine o familie şi a-mi permite să mai fac studii superioare. Ştiam prea bine că nu îţi câştigi viaţa cu istoria sau prea greu o puteai face. Trebuie să te sacrifici. De aceea, concomitent cu studiile mele de istorie, care îmi plăceau, am făcut şi studii de drept, care nu îmi plăceau. Culmea culmilor este că le-am împins până la un doctorat. Dragostea mea pentru istorie a fost niţel ciuntită, adică a trebuit să fac şi studii de drept până la 24 de ani. Pe urmă a venit războiul. Am făcut serviciul militar. A urmat accidentul intrării în diplomaţie, în 1943, şi trimiterea la Stockholm în 1944 cu prilejul negocierilor noastre cu Uniunea Sovietică. Toate acestea au făcut posibilă apariţia unui hiatus, cum se spunea pe vremea comunistă de „tovarăş creator“, pentru că a trebuit să întrerup această activitate timp de aproape 10 ani.

V-a afectat în vreun fel această întrerupere?

Da. Am suferit moralmente, pentru că eram convins că la momentul acela eu fac nişte abţibilduri. Pe urmă, încă o dată spun, a mai fost şi drama că eu am plecat la Stockholm, trimis de prietenii mei care pregăteau 23 august. Eu ştiam treaba asta, dar n-am ştiut că nu mă puteam întoarce.

Au rămas în urmă soţia mea şi fetiţa noastră care avea deja şase ani (m-am căsătorit de foarte tânăr). A fost o tragedie pentru că mi-am lăsat familia în ocupaţia sovietică şi nu ştiam cum ne vom putea întâlni. Rezultatul a fost dramatic şi definitiv.

Dacă nu ar fi fost acest regim comunist, este cert că aş fi făcut o carieră de profesor universitar şi, în acelaşi timp, aş fi fost foarte tentat de politică. După 45 de ani pe care i-am petrecut în străinătate, m-am întors în ţară septuagenar şi încă unul plin de viaţă. Nu m-am băgat intens în politică, fiindcă am simţit că nu pot face nimic. Cu vremea, când aş fi putut face ceva, eram prea bătrân. Dar nu mi-ar fi displăcut să am un rol politic.

„Îmi iubesc ţara adânc şi vreau să fac ceva pentru ea“

În ce rol politic v-aţi fi văzut?

Preşedinte al ţării.

Aţi fi fost preşedintele unui stat cu un nume lipsit de strălucire. Credeţi că se va vindeca vreodată ţara asta?

Numele de român este, la ora actuală, foarte nelustruit. Mi-e teamă că o să ne mai ţină cel puţin vreo două generaţii, pentru că generaţia care a ieşit acum este atât de influenţată de proasta generaţie care a ieşit din cei 50 de ani de comunism, încât nu văd o mare modificare din tinerii deputaţi pe care îi avem, oameni de afaceri şi alţii. Mulţi mi se par la fel de ticăloşi ca şi părinţii lor.

În ciuda realităţii, v-aţi întors în România, trăiţi aici de 20 de ani.

Da, şi vreau să mor aici, să fiu îngropat în singura mea proprietate urbană, care sunt cei 18 metri pătraţi de la Belu pe care îi am. M-am întors fiindcă am impresia că fac ceva.

Ce rost ar fi avut să rămân după â89, să fiu unul dintre cei 8 milioane de locuitori ai Parisului, totalmente necunoscut, şi fără priză asupra destinului ţării mele, pe care, cu toate criticile uriaşe pe care le aduc, o iubesc aşa de adânc, încât vreau să fac ceva pentru ea.

Despre rădăcinile barbare ale poporului român

O ţineţi în priză, îi daţi palpitaţii. Mă refer aici la penultima dumneavoastră carte - „Thocomerius Negru Vodă“ (Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti) -, o lucrare care a fost primită cu destul de multă ostilitate.

Această ostilitate dovedeşte că istoricii români, chiar oamenii deştepţi, nu pot învinge un blocaj psihologic pe care îl au - primul voievod nu putea să nu fie român. Ei bine, nu era român! Era barbar!

Şi ruşilor le-au trebuit zeci de ani, dacă nu sute, ca să admită că Yuri al lor, care a fost primul lor cneaz la Novgorod, în jurul anului 800, era scandinav. Era dintre acei negustori ostaşi care făceau comerţul între Scandinavia şi Constantinopol, trecând prin Rusia. Cântecul popular rusesc, care se cheamă „Cântecul lui Igor“, povesteşte că oamenii de la Novgorod i-au cerut lui Iuri să vină şi să-i guverneze. Adevărul este că a fost acceptat de populaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la noi.

Faceţi un arc peste timp şi imaginaţi-vă ce ar spune Iorga dacă v-ar asculta acum, el care a susţinut latinitatea poporului român?

Iorga a minţit în chestiunea asta. Tocmai aici este tragedia.

Eu îl consider un geniu, dar, ca multe genii, era în multe direcţii. Plus de asta, făcea un naţionalism atât de înflăcărat, încât nu servea interesul ţării, după părerea mea. El nu era orientalist. Şi, deodată, prin 1925-1926, descoperă cartea unui orientalist britanic despre Imperiul cumanilor. Cumanii sunt unul dintre neamurile barbare, de limbă türk (această familie türk este destul de răspândită - turcii selduchizi, turcii otomani, cei din Turkestan, pecenegii, cumanii, uzii, găgăuzii). Pasionat de ceea ce citeşte în cartea aceea, Iorga descoperă o grămadă de nume, în plus de Basarb, despre care se ştia că este de origine cumană de când se publicase faimosul Codex Cumanicus, care este un breviar, pe care preoţii catolici din veacul al XII-lea şi al XIII-lea îl constituiseră pentru ca să înveţe cei care urmau să plece să-i încreştineze pe cumani. Acest codex este colosal de preţios şi a fost descoperit la sfârşitul veacului al XVIII-lea, la Veneţia. A fost publicat în 1870 şi ceva în Ungaria, pentru că aici era o minoritate cumană. Erau dintre aceia care fuseseră la noi şi au fugit de invazia mongolă de la 1241. Regele i-a adăpostit la el dincolo de Carpaţi şi majoritatea a fost colonizată de-a lungul Tisei. Au avut multă bătaie de cap cu ei, fiindcă erau foarte neastâmpăraţi, s-au lăsat foarte greu asimilaţi de către unguri. Culmea este că cel care comentează, publică şi explică chestia asta este un conte Kun (cuvânt unguresc care se traduce prin „cuman“), unul dintre aceia care îşi păstraseră conştiinţa că sunt de origine cumană. De la 1880 de când a apărut acest subiect, savanţii noştri au început să descopere ce înseamnă Basarab („basaraba“ înseamnă tată stăpânitor).

„Am fost botezat de la început cu război“

Ca istoric, sunteţi mulţumit cu evenimentele veacului la care aţi luat parte în calitate de martor şi participant.

Nu pot spune că m-am simţit fericit de epoca mea. Mai întâi, mi-ar fi plăcut costume mai frumoase (râde), dar cum suntem în România şi nu pot purta hainele din perioada Franţei lui Ludovic al XV-lea, care îmi place foarte mult, trebuie să mă mulţumesc cu costumele romantice. Aş fi vrut să fiu îmbrăcat asemenea lui Alfred de Musset sau Lamartine.

Serios acum, referitor la întrebarea de mai devreme, dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o altă epocă, poate că da, cu toate că asta nu ar fi însemnat neapărat că aş fi fost mai liniştit. Toate epocile au mizeriile lor. Am avut un relativ nenoroc să mă nasc în perioada Războiului de 77 de ani. M-am născut pentru România la trei zile după ce a izbucnit războiul. Am primit o pecete. A doua zi, după ce m-am născut, au venit pentru prima dată zeppelinele germane asupra Bucureştiului. Aşa că am fost botezat de la început cu război. După aceea am continuat, dar m-a salvat Dumnezeu, că a fost o rană uşoară, nu am făcut decât cinci luni de război, în loc să fac trei sau patru ca alţii, deci am fost favorizat. Am trecut prin foc şi pară, dar „fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc“.

Neagu Djuvara, la 93 de ani, un om împăcat cu destinul lui şi norocos pe deasupra.

Absolut. Gândiţi-vă că am ieşit de la Petrograd în ziua revoluţiei.

E fantastică întâmplarea. Şi faptul că am fost luat de păr, că aveam păr la vârsta aceea, la 23 august şi trimis la Stockholm. Altfel, ajungeam în închisoare şi eu. Poate şi muream acolo sau, în orice caz, ieşeam cu şira spinării ruptă, că nu poţi să ştiu dacă aş fi fost ca Piki Pogoneanu - un om admirabil care pe mine m-a convins la democraţie şi care m-a făcut să realizez că ghidonul societăţii este momentan în mâna americanilor - sau Camil Demetrescu, adică să cedez în nimic. Unii, care nu au cedat, au murit.

O viaţă de om cum puţine au fost

Neagu M. Djuvara (18 august 1916, Bucureşti) este descendentul unei familii de origine aromână, care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari.

A studiat la Paris, unde a primit licenţa în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi a făcut doctoratul în drept (Paris, 1940).

Ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941) participă la campania din Basarabia şi Transnistria şi este rănit aproape de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944. Scopul plecării: negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Este numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu şi rămâne în Suedia până în septembrie 1947.

Hotărăşte să rămână în exil după ce este implicat în procesele politice din toamna lui 1947. Până în 1961 militează în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger. Trăieşte aici douăzeci şi trei de ani. Este numit consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi predă ca profesor drept internaţional şi istorie economică la Universitatea din Niamey.

Între timp, reia studiile de filosofie la Sorbona, care se finalizează, în mai 1972, cu obţinerea unui doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona, cu o teză de filosofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 şi până după Revoluţia din decembrie 1989 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris. După revoluţie se întoarce în ţară. Din 1991 până în 1998 este profesor asociat la Universitatea din Bucureşti. Este numit membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul naţional „Serviciul Credincios“.

Iată şi câteva titluri ale unor publicaţii semnate Neagu Djuvara: Civilisations et lois historiques, Essai dâetude comparèe de civilisations, Mouton, Paris - Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză); O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999; Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001; Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004; Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Humanitas, 2007; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991), Humanitas, 2008.