„Noi, oamenii, suntem slabi, dar mari minuni face Dumnezeu“

A ales calea monahismului la anii adolescenţei. Începutul a fost lin, însă parcursul s-a dovedit sinuos. Prin toate a trecut datorită poveţelor preacuviosului Visarion Coman. 48 de ani i-a fost duhovnic. Maica Iulia Băgăceanu, stareţa mănăstirii oltene Clocociov, rememorează un trecut luminat de credinţa pilduitoare a unui mare duhovnic, care scrutează şi acum inimile celor care l-au cunoscut.

Cum v-aţi hotărât să intraţi în mănăstire?

Aveam vreo 14 ani, când mama mea Rozalia m-a trimis de sărbătoarea Bunei Vestiri la Mănăstirea Nicula. Am mers însoţită de o vecină, Victoria, care era cu doi ani mai mare decât mine. Când am ajuns la Nicula, mi s-a părut ceva de pe altă lume: sfintele slujbe, cântările, totul m-a impresionat. Parcă mi s-a crăpat capul atunci şi cineva mi-a spus: „Du-te la mănăstire“. Am simţit că vreau să intru în mănăstire. Când m-am întors acasă, asta i-am spus mamei prima dată. Mama nu a fost de acord, dar tata, Alexandru, într-un târziu, îl auzeam că îi spunea: „Las-o să se ducă, că ce folosesc celelalte două care s-au măritat? Vin vreodată acasă să-ţi dea o cană de apă? Vin numai să-ţi spună necazurile lor.“ Când îl auzeam pe tata, prindeam curaj. Abia în toamnă, la sfârşitul clasei a VII-a, am reuşit să plec. Pe vremea aceea, în Ardeal, nu erau mănăstiri. Călugării de la Nicula îmi spuseseră că este la Mănăstirea Măgura, în Bacău, un preot bun (era vorba de preacuviosul), care povăţuieşte frumos. La 14 ani, m-am urcat în tren, cu Victoria, şi am pornit spre o altă lume. Nu ştiam încotro ne îndreptăm. După trei luni, m-am întors acasă, la părinţi, să-mi dea consimţământul de a intra în mănăstire. Când m-au văzut îmbrăcată în negru, au zis: „Parcă a venit mama bună (n.r.: bunica)“. Am primit acceptul lor. A fost lucrarea lui Dumnezeu.

Vă mai amintiţi prima zi ca novice, printre maicile de la Măgura?

Am ajuns la mănăstire seara, pe un drum şerpuit. Ne-au cazat şi a doua zi am mers la maica stareţă. Eu eram slabă, prăpădită, că posteam mult, nu ştiam cât trebuie. Maica stareţă era însoţită de o maică, care făcea parte din consiliu, şi a zis că o primeşte pe fata cu care eram, pe Victoria, că era mai dolofană. „Cu amărâta asta ce să facem?“, a întrebat maica stareţă. Eu am început să plâng şi să spun că nu mă întorc acasă. Cealaltă maică a venit cu propunerea: „Să o primim că seamănă cu maica Ambrozia“. M-au întrebat dacă ştiu să cânt şi am început să cânt cu toată puterea „Sfinte Dumnezeule“. Maica stareţă a acceptat şi aşa m-au primit. Începutul călugăriei a fost frumos, chiar dacă nu aveam condiţii nemaipomenite. Ne culcam râzând şi ne sculam râzând. Aşa eram de vesele.

Ani de pribegie

În ce împrejurări v-a surprins Decretul 410/1959?

A fost o perioadă grea aceea când ne-au dat afară din mănăstire. Eram la Mănăstirea Măgura, când s-a dat decretul. Eram aproape 30 de maici. Preacuviosul, atât de înţelept, ne-a povăţuit: „Acasă nu avem ce căuta. Oamenii din sat sunt răi. Vor sta cu gura pe voi să vă măritaţi. Aşa că e mai bine departe de casă“. Am stat în gazdă câte două, câte două, în oraş, în Buhuşi. Eu cu maica Parascheva am lucrat la fabrica de postav. Cinci ani i-am petrecut astfel. Se uitau oamenii la noi nedumeriţi, nu înţelegeau ce este cu noi, de unde venim, căci eram îmbrăcate altfel (purtam fuste lungi şi bluze de culoare beumarin sau maro, aveam baticuţ pe cap), nu vorbeam cu bărbaţii, nu râdeam. Am încercat să ne întoarcem la mănăstirea noastră. Nu am reuşit. Între timp, biserica a fost demolată, acum e una nou-construită la Măgura. Noi, maicile, care am ţinut de părintele, nu ne-am prăpădit, am ţinut de credinţă. În tot acest timp, părintele a stat într-o căsuţă dintr-un sătuţ din judeţul Bacău, Buhoci, şi îşi câştiga existenţa din meseria de cojocar.

După abrogarea decretului, încotro v-aţi îndreptat?

În 1966, am mers la Mănăstirea Suceviţa. L-am urmat pe părintele nostru Visarion Coman. Obştea de acolo nu a avut voie să ne primească oficial, din cauza vârstei prea mici. Am fost acceptate ca muncitori zilieri şi am locuit într-o căsuţă care servea de capelă mortuară pentru cimitirul mănăstirii, care era şi al satului. Eu am lucrat la stăreţie. Preacuviosul a lucrat bundiţe, vestuţe pentru maici. Era foarte priceput în croitorie. 10 ani am stat în acea căsuţă, împreună cu maica Paraschiva şi maica Mihaela Tamaş, în prezent stareţa Mănăstirii Bistriţa, Vâlcea. Ziua lucram la mănăstire şi noaptea ne duceam acolo, în cimitir. Îmi amintesc că am ajuns în luna ianuarie la mănăstire şi nu era sobă în camera aceea. Am făcut noi o sobuşoară cum am putut, cu pământ îngheţat luat dintr-o vale. Au fost vremuri grele, dar este Dumnezeu care întăreşte pe om.

Binecuvântată sărăcie

Cum aţi ajuns la Mănăstirea Clocociov?

Timpul trecea şi noi tot ne doream să ne întoarcem la mănăstirea noastră. Dar nu s-a putut. Eram ai nimănui. Atunci, maica Mihaela Tamaş a mers la gară şi a urcat în primul tren pe care l-a găsit. La plecare, preacuviosul i-a spus: „Vom merge într-un loc sărac, unde nimeni nu vrea să stea!“ După mai multe căutări, maica Mihaela a ajuns la preasfinţitul Iosif Gafton, Dumnezeu să-l odihnească, care i-a indicat Clocociovul, „în gârla aceea, unde nici unul n-a vrut să stea din câţi am trimis“. Aşa am ajuns, în 1976, la Clocociov. Mănăstirea arăta foarte rău. Turlele bisericii erau căzute. Înăuntru am găsit băligar, pentru că noaptea, înainte de a veni noi, sătenii din Clocociov îşi adăposteau aici oile. Mlaştinile erau pline de broaşte şi şerpi. Era, cu adevărat, un loc sărac. Apoi, a început şantierul, transformarea locului în ceea ce este astăzi.

Din cele povestite, realizez că părintele Visarion Coman v-a marcat viaţa în mod semnificativ.

Aşa este. 48 de ani mi-a fost duhovnic. Ne-am legat sufleteşte. A fost ca un tată din acela bun, bun. Preacuviosul a fost şansa reînvierii Clocociovului. Datorită părintelui am rămas maicile unite, după ce am fost alungate din mănăstire. Preacuviosul a fost un duhovnic blând şi smerit. Dacă greşea vreodată, recunoştea imediat, chiar dacă noi eram copii pe lângă el. Nu era mândru. Era un om simplu. Se îmbrăca, mânca simplu. Spunea: „Toate trec prin cenzura lui Dumnezeu. Nici un păr din cap nu-ţi cade fără ştirea Lui. Şi neajunsurile, Dumnezeu le îngăduie.“ Se scula noaptea şi făcea slujbă şi pomenea pomelnice. Venea lume străină. Lume necăjită. A venit odată o doamnă din Iaşi cu soţul ei, care avea o voce de animal, ca de bou, de te speriai. Preacuviosul m-a trimis şi mi-a zis să-l chem pe acel bărbat să-l spovedească. După ce l-a spovedit, nu mai scotea urletul acela. L-am întrebat pe preasfinţitul ce a avut şi nu mi-a spus nimic. A zâmbit. Apoi, doamna ne-a sunat, ne-a scris şi ne-a spus că soţul ei se simte bine. Nu e asta puterea lui Dumnezeu? Noi, oamenii, suntem slabi, dar mari minuni face Dumnezeu. Preacuviosul spunea că Dumnezeu este prezent, că îl ajută, îl aude, este pretutindeni. L-am visat pe părintele nostru. Eram curioasă ce este acolo. Dincolo. L-am întrebat ce face. Nu mi-a spus decât atât: „Cânt“.