„Nu avem alternativă la Ortodoxie”

Ortodoxia înseamnă continuitate deplină cu Hristos, cu Cincizecimea, cu predica apostolică și cu sfinții lui Dumnezeu. În același timp, Ortodoxia nu este un tezaur pasiv aparținând trecutului, pe care alții ar trebui să-l dezgroape și să și-l însușească, ci tradiția permanent vie și dinamică pe care și-o asumă toți cei care Îl iubesc pe Mântuitor. Mai jos, un interviu cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul" din localitatea prahoveană Cornu.
Părinte Arsenie, își asumă in­telectualii de astăzi valorile Ortodoxiei? Cum ve­deți această relație între intelectuali și Biserică, pe de o parte, și intelectuali și popor, pe de altă parte?
Doamna Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda, ctitora noastră, atunci când a avut loc inaugurarea mănăstirii, a fost întrebată cum vede viitorul mănăstirii și ce ar trebui să facă acest locaș pentru a ajuta apropierea intelectualilor de Biserică. Fiindcă dânsa a avut când a ctitorit mănăstirea și un gând de felul acesta, să existe aici o bibliotecă, să aducă din cărțile pe care le are la Paris, să se dezvolte aici un spațiu care să stimuleze creația spirituală, culturală.
Răspunsul ei a fost unul simplu: „Nu trebuie să facă nimic". Cei care au întrebat-o se refereau la o acțiune. Apoi ea a continuat: „Cei de aici trebuie doar să fie adevărați. Călugări adevărați". Vedeți dumneavoastră, intelectualii sunt sensibili la autentic. Cred că de asta este nevoie, de autentic. Intelectualul este un spirit critic foarte ascuțit. Nu poți să-l păcălești, să mimezi. Socotesc că asta i-ar atrage spre Biserică, să simtă că cei pe care-i întâlnesc în Biserică sunt autentici. Or, aici avem mult de suferit. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, aș zice că intelectualii sunt cruzi cu noi. Ne critică cu destul de multă ușurință, fără să sesizeze că suntem oameni și noi, că am fost crescuți și formați într-un anume fel, și așa cum spunea Mitropolitul Antonie de Suroj, de multe ori suntem păgâni în substanța noastră și doar îmbrăcăm un veșmânt de creș­tini. Așa este. De multe ori avem o cugetare păgânească, lumească, nu avem substanță crești­nească. Dar și ei o cer de la noi cu parcă prea mare ușurință. Ne luptăm să fim la nivelul dorit...

Sunt exigențe înalte.
Da, e aproape un criticism. Dar exigența lor ne folosește. Spiritul critic al lor ne pune la treabă. Cred că cu asta i-am putea convinge.
Ar mai fi posibil un fenomen asemănător Rugului Aprins în România zilelor noastre?
De ce să nu fie posibil? Nu mai sunt intelectualii de forța aceea, dar nici duhovnici de forța aceea, însă ar fi necesară o astfel de mișcare. O întâlnire între Biserică și oamenii de cultură. E greu de realizat totuși aceasta.

Cum ați surprinde starea spirituală a neamului românesc astăzi?
Îmi este greu să spun ceva. Cred că acest neam, deși putem stârni zâmbetele unora, are nevoie de pocăință. Pentru că a părăsit pe Dumnezeul părinților lui. Lucrurile par așa, că se înfundă toate. Nu mai ajungem la un liman. Gândiți-vă, dacă ar fi să luăm în calcul numai milioanele de avorturi făcute din 1989 până astăzi, aproape încă o dată populația României. Sunt oameni care se pocăiesc, cu sinceritate în pocăința lor, chiar mulți. Dar pocăința trebuie să fie pe măsura păcatului. Or, e firavă această pocăință în raport cu păcatul acesta uriaș care nu poate să nu apese asupra nea­mului nostru românesc. Dacă nu se deș­teaptă, și să ne dea Dumnezeu oameni, preoți insuflați care să cheme pe oameni la pocăință, la îndreptare, la viețuire crești­neas­că adevărată, bine nu va fi.

Cum pot știința și tehnologia sluji credinței? În general, unii văd între ele o contradicție, o incompatibilitate.
Cred că de aici apar multe false probleme, pentru că sunt văzute ca aflându-se într-o contra­dicție. La oamenii profunzi, acestea nu sunt însă opuse una alteia. Blaise Pascal are o observație, și anume că oamenii foarte simpli, am spune noi, neper­ver­tiți de cultură și oamenii care au străbătut toată cunoașterea omenească au ceva în comun. Ei au o înțelegere foarte adâncă, o intuiție a lucrurilor. Pentru astfel de oameni, cele două nu sunt în contradicție.
Dar oamenii care au ieșit, pe de o parte, din ignoranța aceasta nevinovată, dar n-au ajuns la profunzimi de înțelegere, sunt tulburați de lume și creează confuzii, contradicții artificiale.
Știința și tehnologia se referă la lumea creată, iar credința ne poartă în lumea lui Dumnezeu, în lumea necreată. Fundamental între ele nu se află contradicție.

Care credeți că ar fi cele mai mari ispite din lumea în care trăim?
Cea mai mare ispită pentru lumea contemporană mi se pare a fi cea exprimată de un monah de la mănăstirea din Essex, acum adormit în Domnul, părintele Symeon. Ea se află într-un fel în sincretism. Părintele Symeon spunea că aceasta este ispita din rai pe care diavolul a rafinat-o cumva într-un mod potrivit cu omul de astăzi. Să mă explic. E vorba de primejdia omului de a-și face fiecare dumnezeul lui și religia lui. Asta ne paște și pe noi, care spunem că suntem ortodocși. Pentru că, în modul cum ne trăim credința, de multe ori ne referim la proiecțiile noastre, la imaginile noastre despre Dumnezeu, decât la Dumnezeu în mod real. Aceasta mi se pare cea mai mare ispită, autoîndumnezeirea, în forme nuanțate, după cultură, după civilizație, după fiecare individ. E vorba de centrarea aceasta pe sine. Așa au profețit de fapt Apostolii. Ne-o spune Sfântul Pavel: „În zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine" (2 Tim. 3, 1-2). Întotdeauna a existat în firea noastră omenească cea căzută iubirea de sine, dar acum este ceva exacerbat. Și de aici vin toate celelalte. Și sex, și droguri, inclusiv ateismul.

Cum ați privi la ora actuală Ortodoxia? Mai are ea amplitudinea, forța din primul mileniu creștin? Cât de actuală mai este ea acum?
Într-un fel, nu aș fi pus întrebarea asta. În ce sens o spun? Ortodoxia nu poate să trăiască decât cu plinătate. Nici porțile iadului nu o vor birui. Ea trăiește la aceleași măsuri în toată istoria. Nu putem vorbi de vreo împuținare, de vreo scădere a ei. Ceea ce sesizăm însă este faptul că martorii vii ai Ortodoxiei s-au împuținat. Da, poate au fost mai mulți altădată. Adică, oamenii în care se întrupează cumva Ortodoxia, oamenii în care Ortodoxia își trăiește măsurile ei cele mai mari poate că s-au împuținat în vremurile de acum. E o sărăcire din punctul acesta de vedere. Și asta trebuie să ne îngrijoreze. Ortodoxia este părtășie la viața dumnezeiască. Nu avem alternativă la Ortodoxie. Dumnezeu ni S-a descoperit astfel: „Eu sunt Cel ce sunt". În afară de El nu există viață.