Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Pandemia, un test în timp real pentru școala românească

Pandemia, un test în timp real pentru școala românească

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Interviu
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 29 Mar, 2021

De puțină vreme, bună parte dintre elevii români s-au întors în școli. E un moment din care vor începe să fie percepute în mod real efectele pe care învățarea online le-a avut asupra educației, ca sistem. Despre acest impact, care lasă urme dificil de șters, despre ce putem păstra bun din experiența legată de școala online, dar și despre orele remediale pe care Ministerul Educației și Cercetării le propune pentru echilibrarea situației, am discutat cu prof. Maria Kovács, managerul proiectului „Școli conectate la comunitate” în cadrul Fundației Noi Orizonturi, specialist cu experiență în programe și proiecte educaționale naționale și internaționale.

La o privire generală asupra acestui ultim an, cum apreciați impactul pe care pandemia, prin restricțiile impuse, le-a avut asupra educației ca proces?

Mi se pare că a fost un test în timp real, în primul rând pentru cadrele didactice. De-a lungul anilor au existat mai multe tipuri de formări care ar fi trebuit să pregătească profesorii pentru utilizarea mijloacelor IT: calculatoare, device-uri, softuri sau aplicații diverse.

Apoi, mi se pare că a fost un test pentru școală, care putea să aibă colective mai coagulate, mai dispuse sau obișnuite să colaboreze. Dar, din păcate, în foarte multe cazuri nu am putut vorbi despre colective, ci mai degrabă despre un grup de oameni. Cred că acolo unde colectivul era mai sudat au avut loc discuții mai bune, dezbateri mai cu sens despre ce aplicații să folosească, cum să se coordoneze pentru tot ce ține de online.

Și tot pe partea de test, în viața reală, aș sub­linia relația cu părinții. Mi se pare absolut imposibil să faci școală online, mai ales cu copiii de învățământ primar, cu cei care sunt în clasa pregătitoare - clasa I, fără să ai de partea ta părinții. Iar părinții, după cum știm, au și ei locuri de muncă, au și ei priceperea pe care o au, așadar nu pot suplini tot ce ar face un învățător, chiar fiind tot timpul acasă și chiar fiind pricepuți la toate. În cazurile în care comunicarea cu părinții a mers mai bine sau avea un istoric bun, îndrăznesc să cred că a existat o deschidere mai mare.

La fel, a fost un test și pentru comunitate, pentru cât de bine s-au putut coordona autoritățile locale cu școala.

Ce credeți că va rămâne iremediabil pierdut sau foarte dificil de recuperat din toată această experiență a școlii de la distanță?

Iremediabil e, din păcate, ce s-a întâmplat mai ales cu copiii mici. Acolo cred că suntem cel mai mult afectați. Un copil care a fost în clasa pregătitoare anul trecut și anul acesta în clasa I a pierdut, practic, un an din viața de școlar. Nu vreau să sune foarte prăpăstios, dar sunt convinsă că măcar 15% dintre copiii din România au avut pauză timp de un an întreg. Și din păcate nu e un an pe care, să zicem, l-ar fi putut pierde dacă ar fi început școala cu un an mai târziu, ci e un an intercalat. Bineînțeles că și cei aflați la capăt de cicluri - la clasa a VIII-a, la clasa a XII-a, inclusiv la nivelul învăță­mântului superior - nu pot să nu fie afectați. Dar greu de remediat este cazul acelor copii pe care chiar să fi vrut părinții să-i trimită nu ar fi avut unde să meargă la școală. Pentru aceștia e o pierdere enormă și, dacă nu se întreprind acțiuni concertate în sprijinul lor, tot parcursul școlar le poate fi afectat. Dezvoltarea acestor competențe de bază e esențială; nu poți să nu le ai, nu poți să le sari.

Va fi nevoie de foarte multă ajustare și de o foarte bună cunoaștere a competențelor individuale ale copiilor în acest continuum al învățării. Nu cred că are sens să spunem: acum ești în clasa a III-a, în semestrul al II-lea și aceasta este materia. Oricum e o gândire de secole apuse să spui că acesta e curriculumul și copilul îl parcurge. Practic, copilul are parcursul lui, în multe cazuri calea gândită pentru el se suprapune pe calea pe care pornește. Dar sunt mulți copii care au o cu totul altă cale și nici pe aceia nu-i putem lăsa de izbeliște doar pentru că nu sunt pe calea sau pe curriculumul pe care l-am gândit pentru populația mare de copii.

Ca expert în literație, ce considerați că ar fi de făcut pentru a îndrepta lucrurile la nivelul scris-cititului, în cazul copiilor care au intrat anul acesta în clasa I?

Prima soluție ar fi cunoașterea foarte amănunțită, foarte nuanțată a copilului, acum, că se întoarce la școală. E foarte important ca învățătorul să cunoască elevul cât mai bine. Această cunoaștere necesită niște timp, aplecare asupra copiilor. Adică, dacă un copil în clasa I nu mai recunoaște nici o literă, degeaba spune doamna învățătoare: „Păi, eu în online am făcut nu știu câte litere”. Constatarea în sine a nivelului la care e în acel moment copilul constituie baza pe care se poate construi.

Apoi, ar trebui să pornim la drum, știind că pentru unii copii va fi nevoie de efort mai mare, de investiție de timp mai mare. Învățătorul e, totuși, un om, iar copiii sunt mulți. Și punctele acelea de pornire s-ar putea să fie foarte diferite. De aceea, cred că e nevoie de ajutor inclusiv din afara școlii. Noi avem această rețea de școli comunitare și programul nostru încurajează școala să iasă spre comunitate, să spună și cu ce succese se poate mândri, dar și cu ce dificultăți se confruntă și să ceară ajutor.

La nivelul acesta, de învățat citit-scrisul, sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le exersăm multă vreme. Și în 80% din timp nu este nevoie de expertiza învățătoarei. Ea poate delega cu ușu­rință activități scurte de învățare unor persoane din comunitate care au disponibilitatea de a ajuta. Și aici vine măiestria școlii, ca instituție - să găsească acea persoană dispusă să petreacă o oră sau o jumătate de oră ajutând un copil să învețe să citească, să scrie, să găsească copilul pe care să-l potrivească cu adultul, să le ofere spațiul și învățătoarea să le spună ce să exerseze. Asta e gândirea în favoarea copiilor, pentru că, până la urmă, contează nu cu cine exersează copilul, ci faptul că exersează, că învață.

De asemenea, ar fi foarte util să li se explice părinților că pentru acești copii, începători în ale citirii, un exercițiu bun este să eticheteze suprafețe din casă (de exemplu, pe ușă să pună eticheta „ușă” etc.), ca ei să vadă text scris în jur. Pentru că învățăm să citim fiind expuși mult la text. Iar unele cuvinte la care suntem frecvent expuși le reținem vrând-nevrând.

„Găsirea acelei zone în care copilul este pregătit să învețe”

Cât de oportună și cât de viabilă vi se pare mă­sura legată de introducerea acelor ore re­mediale pentru a recupera din materia pier­dută în perioada învățării online?

Mie tare mult îmi displace termenul acesta: remedial. E ca și cum ai avea o boală sau o problemă care trebuie remediată. Sintagma în sine, de educație remedială, îmi repugnă.

Ce cred este că, dacă suntem adepții educației inclusive, cum în politicile noastre educaționale se subliniază, atunci trebuie să ne gândim la zona proximei dezvoltări. Sunt sarcini pe care un copil le poate face fără nici un fel de problemă (de exemplu, să împartă fișele de lucru în clasă), dar din care nu învață nimic care să contribuie la progresul lui școlar. Însă, dacă primește o sarcină pe care în proporție de 95% o poate rezolva singur și pentru 5% are nevoie de ajutor, aceea este zona în care trebuie lucrat cu el. Și pentru așa-numita educație remedială asta ar fi soluția: găsirea acelei zone în care copilul este pregătit să învețe.

De aceea și noi insistăm foarte mult pe evaluarea foarte fină a competențelor de literație, pentru că fără să înțelegi ce știe copilul deja nu ai cum să-i propui nici un soi de intervenție, fie că-i spui educație remedială sau de altă natură, care să-i fie realmente de ajutor. Cheia e evaluarea foarte atentă. Și n-aș vrea să confundăm deloc evaluarea cu notarea sau ierarhizarea. Nici nu cred că e potrivit să credem că acei copii care sunt mai în urmă sunt pedepsiți prin faptul că stau mai mult la școală sau au mai mult de lucru. Fiindcă sarcinile de învățare ar trebui găsite pentru fiecare copil, astfel încât să aibă succes.

Dar, apropo de educație remedială, cred că nu mai vorbim doar despre remedierea unor rămâneri în urmă care s-ar fi întâmplat orișicum, ci vorbim despre o remediere a unei situații care s-a născut pentru că unii s-au aflat efectiv în imposibilitatea de a participa la școala online.

În ce privește acest tip de ordin ministerial, e foarte greu să găsești o soluție pentru o diversitate enormă de cazuri, o metodologie care să poată lua în calcul toate situațiile, toate nuanțele. Întrebarea e pe cine trebuie să prioritizez. Asta e de decis și nu poate fi decis altundeva decât la nivel local. Fiecare școală, fiecare director de școală va ști unde îi sunt urgențele, care sunt situațiile cele mai grele. Deci, ce face ministerul ar trebui să fie un soi de mesaj de principiu, de la care nu putem face nici un rabat.

„Tehnologia poate fi un instrument foarte util”

Ce putem păstra bun din experiența legată de școala online? Vă întreb pentru că observ în spațiul public o anumită tentație de a diaboliza școala online.

Este vorba aceea în engleză că fiecare nor are o margine argintie. Ei, marginea argintie a situației acesteia cu școala online forțată este că profesorii vor fi învățat, totuși, să folosească niște instrumente. Acea testare despre care vorbeam la început bănuiesc că nu i-a lăsat fără urme. De exemplu, sunt convinsă că au văzut că atunci când ceva trebuie să fie doar prezentat se poate rezolva printr-o înregistrare.

Așadar, dacă e ceva de învățat din această școală online este că tehnologia poate fi un instrument foarte util. La perioada în care nu mai lăsăm copiii cu tehnologie în sala de clasă sper că nu ne mai întoarcem. Întotdeauna apare întrebarea ce vrem să facă ei cu tehnologia. Și-atunci nu e mai bine să-i învățăm să foloseas­că tehnologia în scop de învățare acum, cât suntem împreună, decât să mai așteptăm o altă pandemie?

În perioada aceasta, Fundația Noi Orizonturi a propus proiecte foarte atractive, ca cel legat de construirea de galerii muzeale virtuale de către școli din mediul rural. Care a fost cheia abordării în acest proiect?

Acolo, o primă linie de gândire a fost foarte simplă - am mers pe ceea ce se făcea înainte ca să explorezi spațiul din jur: mergeai, căutai informații, stăteai de vorbă cu oamenii. Acum poate că nu mai vrei să mergi în ceată, ci mai distanțat, și am găsit această formă de prezentare, care e mult mai atractivă. În esență, le cerem copiilor să cunoască mediul în care trăiesc, să descopere valorile acelui loc, să le surprindă în fotografii, să adune informații, să le structureze și să ni le arate și nouă. A fost un mod de a învăța cum să folosim aplicații care sunt potrivite și care ne pot fi de ajutor pentru a arăta și altora valori din locuri în care n-ar fi ajuns, poate, niciodată.

„Școala este instituția menită să sprijine învățarea”

În 2016, Fundația Noi Orizonturi a lansat programul „Școli conectate la comunitate“, pe care îl coordonați. Cum se poate ajunge, în sistemul nostru de educație, la o creștere a calității și relevanței învățării, așa cum v-ați propus în acest proiect?

Răspunsul scurt ar fi: interpretând programa școlară cu ochelarii de localnic. Tot ce învățăm trece prin filtrul experiențelor noastre, iar experiențele acestea sunt definite de locul în care trăim.

Învățarea relevantă este acel tip de învățare foarte bine ancorată în comunitate, în concretețea locului. Și e relevantă și prin prisma faptului că mă interesează lucrurile pe care le văd zilnic, vreau să văd cum funcționează, dar și prin prisma a ceea ce vreau să proiectez: dacă vreau să ajung undeva, trebuie să pornesc de undeva. Trebuie ca școala și familia să-și dea mâna. Abia atunci copilul va fi cel mai pregătit să învețe, pentru că știe că așteptările sunt din ambele părți și toată lumea vrea ca el să aibă succes.

Conceptul de „şcoală comunitară” e consacrat în legislația noastră, există. La o privire atentă vom vedea că avem toate semnalmentele unui sistem de educație care încurajează școala comunitară: comitetul de părinți pe clasă, pe școală, consiliul elevilor, prezența reprezentanților comunității în forurile decizionale ale școlii, o com­ponență prescrisă a consiliului de adminis­tra­­ție a școlii. Că acest consiliu face ce spune directorul, e altă problemă. Asta înseamnă că democrația încă nu funcționează bine la noi.

Ce beneficii ar putea aduce societății un sistem funcțional al școlilor comunitare?

Ar fi mult mai multă asumare de responsabilitate pentru felul în care ne creștem copiii. Așa cum spune proverbul, „e nevoie de un sat întreg să crești un copil”, dar e nevoie ca într-o comunitate, care are instituții, funcționează pe o structură bine așezată, să nu pierdem din vedere întregul: că acele autorități de aceea sunt publice și sunt locale, pentru că își asumă responsabilitatea pentru deservirea localității, a oamenilor.

Ce înseamnă ca școala să aibă responsabilitate? E rolul său să ajute la educația copiilor. Dar asta nu înseamnă niciodată că e exclusiv rolul școlii să facă educație. Sistemul de învățământ în sine trece printr-o perioadă de criză, și nu doar la noi în țară. Și începi să te întrebi: de ce mai avem nevoie de școală? De ce avem nevoie de un loc bine definit, în care să învățăm lucruri definite, să testăm la momente definite? Toată această structurare e făcută de om. Ca oameni, ne putem răzgândi. Poate că e momentul ca în existența lumii să ne gândim cum altfel putem organiza sprijinul pentru învățare. Învățarea e la mine, e în mine. Nimeni nu poate învăța pe nimeni. Nu are rost să ne imaginăm că mai putem face o gaură în capul cuiva, să-i turnăm cunoștințe în creier. Însă școala este instituția menită să sprijine învățarea. Și această îmbrățișare a rolului înseamnă și colaborare la nivel de comunitate.

Cum vedeți sistemul de educație, pe care astăzi toată lumea îl deplânge și a cărui reformare din temelii ne-o dorim, dar pare imposibilă, peste, să zicem, cinci-zece ani?

Sunt optimistă din fire și cred că peste cinci-zece ani, dar mai ales peste zece, vom avea mult mai multe lucruri concretizate dintre cele pe care acum le avem doar în documente scrise, în strategii, în politici. Speranța mea este că vom învăța că ceea ce scriem pe hârtie trebuie să și facem, cu asumare mai multă, cred și cu responsabilitate mai multă la nivel de decizii.

 

Citeşte mai multe despre:   pandemie  -   online  -   Ministerul Educației și Cercetării