Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Poezia te ajută să înţelegi minunea lumii

Poezia te ajută să înţelegi minunea lumii

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Interviu
Un articol de: Oana Rusu - 09 Octombrie 2022

Horia Bădescu este parte integrantă a mediului cultural clujean, pentru o perioadă activând la Studioul Teritorial de Radio şi la Teatrul Național din Cluj-Napoca. În calitate de director al Centrului Cultural Român de la Paris și atașat cultural la Ambasada României în Franța, a susţinut valorile culturale româneşti peste hotare, fiind tradus și publicat în numeroase ţări. Pentru că provine dintr-o familie de dascăli, „luminători ai minților tinere”, Horia Bădescu crede în puterea civilizatoare a cuvântului, în „redescoperirea lui Dumnezeu” prin literatură, prin poezie. Pentru Horia Bădescu cuvântul este creator şi poartă în el atât puterea de a ucide, cât şi rugăciunea inimii. Poezia exprimă sacrul, minunea lumii și a omului însuși, legătura oamenilor cu Dumnezeu.

Sunteţi născut la Arefu, judeţul Argeş, în familia unui învăţător. Cât de important a fost acest fapt pentru formarea dumneavoastră intelectuală şi spirituală?

Sunt născut, într-adevăr, la Aref (u-ul final e un adaos administrativ!) pe Argeș, așa cum consemnează toate bio-bibliografiile care însoțesc cărțile mele, chiar și cele apărute în alte limbi și pe alte meleaguri, într-o familie de învățători - bunicul (învă­țător școlit la Seminarul Teologic la finele secolului al XIX-lea, a păstrat toată viața legătura firească, naturală cu Biserica), tata și mama - eu, profesor de limbă și literatură română, fiind, prin urmare, a treia generație de dascăli. Îmi place să folosesc acest termen vechi pentru luminătorii minților tinere. Această descendență și faptul că m-am născut la sat, în acel context socio-spiritual care în vremea copilăriei mele păstra încă toate elementele esențiale ale spiri­tualității românești, acele speci­ficități, nici mai bune, nici mai rele decât ale altora, dar milenar doar ale noastre, în felul de a te raporta la lume și la exis­tență, acea legătură atât de particulară și acel mod de viețuire atât de aparte cu și întru trans­cendență, sunt acelea care consti­tuie temelia formării mele ca om, ca intelectual, ca scriitor. Vaccinat din pruncie împotriva tuturor ,,sirenelor” care încearcă, în aceste vremuri pedestre și aptere, să alunge din viața și sufletul omului transcendența, identitatea, structura imemorială și până astăzi inextricabilă a familiei, a ­neamului din care te tragi. Fără toate acestea n-aș fi fost cel care sunt acum, în acest amurg al viețuirii.

La Cluj aţi urmat studiile universitare, perioadă când aţi şi debutat. Când aţi început să scrieţi poezie şi ce anume v-a determinat să vă manifestaţi în acest mod - de ce poezie şi nu proză sau altceva? Ce este poezia pentru dumneavoastră?

Am început să cochetez cu poezia, sedus de miracolul împerecherii cuvintelor în alcătuiri de fiecare dată altele, nemaiîntâlnite, încă din vremea liceului, dar textele acelea erau departe de adevărul acesteia. Fiindcă a ajunge la chipul serafic al poeziei este truda unei vieți, ca exis­tență, ca înțelegere, ca trăire întru ființă. Și, cum scriam cândva, abia când am înţeles cum trăiesc şi mor cuvintele, abia când am văzut cum se poate minţi, cum se poate trăda, cum se poate ucide chiar cu cuvintele, abia când mi-am dat seama că, în sine, muzica lor nu face doi bani în afara adevărului, că nu pentru a-l înjosi, a-l profana şi a-l batjocori, ci a-l înălţa pe om ne-au fost ele date, abia atunci, cred, am ajuns la literatură. Dar, în fond, ce e literatura? Un mod de-a vieţui sau de-a supravieţui? Poate şi una şi alta, dar, mai ales, un mod de-a ajuta omul să existe. De aceea rostul poeziei este unul civilizator. Civilizarea fiinţei omeneşti, îmblânzirea sufletului, a demonilor instinctuali, care scot eu-l din armonia universală, întorcându-l către egoista nevoie de sine, către egolatria care-l aşază în afara luminii înţelegerii şi iubirii. Civilizarea omului, a „civilizatului” om al acestui secol, umanizarea lui înseamnă redescoperirea lui Dumnezeu, aflarea sinelui său în sinea lumii, a sinelui său în lumina Celui de Sus. Civilizarea omului înseamnă scoaterea de sub domnia instinctului prin cunoaşterea sacrului, ieşirea din accidental şi trăirea în perspectiva eternităţii. „În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”, spunea Hölderlin. Ceea ce vrea să însemne: întru Fiinţă, întru sacru, întru iubire.

Cum a fost contactul cu lumea culturală clujeană pe care aţi cunoscut-o şi ca director al unor instituţii culturale din oraş? Există o diferenţă a vieţii culturale din prezent faţă de acea perioadă?

Un contact organic, aș putea zice. Pentru valahul care sunt prin naștere, Clujul, Transilvania au corespuns perfect structurii mele sufletești sau, mai exact, structura ființei mele s-a potrivit perfect pe coordonatele acestei provincii românești cu o istorie atât de tragică. Așa încât lumea culturală clujeană a fost un mediu mai mult decât potrivit dezvoltării mele intelectuale și artistice și, deopotrivă, exprimării mele ca om al cetății, ca intelectual, ca artist. Așa se explică poate și buna amintire a pres­tațiilor mele la conducerea Teatrului Național ori a Radioteleviziunii clujene, la constituirea uneia dintre mișcările literare de referință, Echinox, ori a Societății Culturale și Festivalului Internațional de Poezie „Lucian Blaga”. Dar și în cadrul obștii scriitoricești. Portofoliul substanțial al cărților mele include primul roman din literatura română dedicat Marii Uniri, Joia patimilor, dar și acel „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, intrat în memoria urbei. Clujul tinereților mele era un oraș universitar dinamic, viu, creativ, păstrând în viața stu­dențească cutumele și aura Europei Centrale, un Heidelberg românesc, cu pasiunea cunoaș­terii, cu o boemă savuroasă, de un intelectualism pro­nunțat, cu o rigoare și o solemnitate a vieții universitare care nu se mai poartă (câți studenți mai înțeleg astăzi valoarea de semn al apar­tenenței la clubul select universitar a cândva preacunoscutelor șepci roșii?). Un club al ceremoniosului: - Domnilor colegi! - nu al trasului de mânecă: - Bună!”. Un club în care intrai să înveți, să cunoști, să-ți pregătești temelia vieții profesionale, nu să faci rost de o patalama fără valoare reală de întrebuințare. Era o viață culturală care viza și practica, în pofida tuturor constrângerilor ideologice, cultura înaltă, cu mare valoare de întrebuințare, cu un cult al prieteniei și soli­darității artistice. Departe de minimalismul actual, de „star systemul” care face vedete intelectuale și artistice din mediocrități. Readucând în universul artistic, chiar dacă, uneori, pe ușa din dos, transcendența, sacrul. Fugind de secularizarea mortificatoare, căreia se lasă pradă mulți dintre intelectualii și artiștii de astăzi. Noi încercam să scoatem cultura de sub teroarea ideologiei, nu să strigăm: „Cancel culture!”.

Cum erau percepuţi românii din punct de vedere cultural, spiritual, în Franţa? Putem spune că mai există o apropiere culturală între români şi francezi? Aţi cunoscut persoane remarcabile în rândul diasporei româneşti din Franţa? Dar francezi care să fie îndrăgostiţi de România?

În Franța anilor mei de diplo­mație culturală, raporturile strânse și cu totul aparte dintre cele două țări, interferențele culturale franco-române, acel metisaj benefic pentru amândouă țările forjat pe parcursul a aproape două veacuri, erau încă vii în memoria elitelor franceze. Eram încă les cousins de l’Est, despre care se știau multe (și adevărate!) și eram primiți și priviți cu considerație și simpatie. Un laitmotiv al întâlnirilor mele cu profesori francezi, mai ales în primii ani, era mărturisirea unui complex al acestora față de bagajul cultural al omologilor lor români! Nu pot să nu-mi amintesc cu ­plăcere afirmația academicianului și romancierului Maurice Druon cu ocazia omagierii Academiei Române de către Institut de France, cel care reunește cele cinci academii franceze: „Noi știm că francofonia românilor nu este una de conjunctură, ci una a ini­mii/ une francophonie du ­coeur”! Așa cum nu pot să uit „Școala” istorică de la Strasbourg, condusă de profesorul Jean-Paul Bled, atât de obiectiv apropiată istoriei României, ­prietenia academicianului Thierry de Montbrial pentru țara noastră, a distinsei doamne Ca­therine Lalumière, politician de excepție, a lui Jean d’Ormesson ori Pierre de Boisdeffre, a atâtor scriitori îndrăgostiți de spiritualitatea și cultura noastră de la Gérard Bayo și Dominique Daguet la Michel Camus, Jeanine Baude, Werner Lambersy, Jean Poncet ori Jean Biès, poetul și filosoful trecut la Ortodoxie, autorul cărții „Athos. Muntele străluminat”. Lista ar putea fi extrem de lungă, adăugându-i-se muzicieni, oameni de știință, critici de artă, cineaști, zeci și zeci pe care i-am cunoscut și cu care am colaborat. Respectul pentru cultura română era și rodul lucrării exilului românesc, în care se regăseau intelectuali de primă mână. Nu doar celebra tripletă Eliade, Cioran, Ionesco pe care nu i-am cunoscut (am fost însă la înmormântarea lui Cioran), ci și Sanda Stolojan, primul traducător al lui Lucian Blaga în limba franceză, Theodor și Costin Cazaban, Paul Barbăneagră, Cicerone ­Poghirc, Basarab Nicolescu și George Banu, Leonida Mămăligă, cu celebrul său cenaclu de la Neuilly, Alexandru Vona, Aurora Cornu, George Astaloș, admirabilul Ștefan J. Fay, Dumitru Țepeneag, Sergiu Huzum, Virgil Tănase, Matei Vișniec, ca să amintesc aici doar o parte dintre cei din lumea scrisului. Dar și muzicieni, artiști plastici, arhi­tecți, oameni de teatru, balerini de anvergura lui Gigi Căciuleanu, o pleiadă de talente româ­nești, care se integrau perfect în ambianța culturală a Parisului, la a cărei strălucire contribuiau și care mi-au fost alături în a ilustra valențele artei și culturii noastre. Fiindcă tot ceea ce cultura franceză a investit în spiritualitatea și cultura noastră i-a fost returnat cu asupra de măsură de către elitele româ­nești. Mulți dintre aceștia, francezi și români, nu mai sunt și mă tem că somnolența diplo­mației noastre din ultimul deceniu și evidenta diminuare a interesului Hexagonului pentru francofonia europeană vor face ca această legendară și benefică de ambele părți consangviniate culturală să rămână de domeniul istoriei.

Sunteţi apropiat de mediul cultural şi de cel duhovnicesc clujean. L-aţi cunoscut şi pe IPS Mitropolit Bartolomeu în calitate de scriitor, dar şi de cleric. Ce amintiri dragi aveţi despre el? De ce credeţi că poate fi considerat o personalitate remarcabilă?

N-aș fi putut să nu fiu. Poezia mea a fost încă de la debut purtătoare de însemne ale transcen­denței, iar teza mea de doctorat poartă titlul Memoria Ființei. Poezia și Sacrul. Așa încât apropierea și prietenia cu care m-a onorat Mitropolitul Bartolomeu s-au întemeiat pe o comuniune de valori ale arhaității noastre spirituale, liturgice și poetice, ­venind din orizontul atât de particularei relații a românității cu sacrul și a sacrului cu poezia. Duc dorul întâlnirilor din biroul de la mitropolie, dar mai ales din cel de la Mănăstirea Nicula ori din pridvorul arhondaricului de acolo, cu vorbirile și tăcerile care ne aduceau împreună. Mitropolitul Bartolomeu, poetul și dramaturgul dăruit Valeriu Anania pe numele lui scriitoricesc, este cu adevărat o personalitate remarcabilă. Teolog, Poet și Om. Teologul care a diortosit și a tradus măiastru Biblia, dând adeseori textelor sfinte frumusețe și vibrație shakespeariană, predicatorul dăruit venind în des­cendența lui Dosoftei și Antim Ivireanul. Poetul care spunea: „Sunt om ca voi, dar om încuvântat”. Sunt înlăuntrul cuvântului, acolo unde străluceşte focul sacru, pe care vi-l dezvălui şi vi-l restitui vouă, semenilor mei, nu ca furt prometeic, ci ca dar al dumnezeirii. Fiindcă eu, poetul, „puterile cuvântului le ştiu”. Puterile cuvântului: puterea transcendentă a Logosului, Verbul făcător de lume, dar şi puterea cuvântului omenesc în împărăteasca lui haină poetică. Puterea irenică a cuvântului care poartă în el rugăciunea inimii şi, prin expresivitatea metaforei, deschide poarta către lumina înţelegerii adevărurilor liturgice. Despre cuvintele care vin din infinitatea „tăcerii” dintâi vorbește teologul și poetul Bartolomeu Anania, din necuprinsul tăcerii vorbitoare, din universul nesfârşit şi niciodată perceput pe de-a-ntregul în care ele se zămislesc din Cuvânt, pentru a zămisli la rândul lor, pentru a participa la necontenita facere a lumii. Puterile cuvântului au fost acelea pe care s-a clădit întreaga viețuire a sa - existență și creație. A poetului și a omului care a trecut prin încercările vieții, care n-au fost puține, dure, dramatice, prin suferințele închisorilor, cu demnitatea celui zidit în credința, destinul și limba neamului său. Fără a deroga de la valorile pe care se sprijină ființa spirituală a acestuia, pe care le-a apărat cu îndârjirea care i-a adus supranumele de „Leul Ardealului”. Mitropolitul Bartolomeu ar fi putut spune, cu îndreptățire, despre viața sa precum Iov, „că trupul l-a durut și sufletul i-a plâns”. Din această experiență de suferință și adâncă umanitate a izvorât opera sa literară și s-a ­înfăptuit lucrarea de înalt păstor ortodox. Înalt prelat pentru care doctrina și cugetarea teologică au avut totdeauna sens doar din perspectiva conectării omului în întreaga sa umanitate la înțelesurile ființării lui ca purtător de logos. „Trăim ce-nțelegem!”, e ultima replică a piesei sale Meșterul Manole și, cu adevărat, existența noastră nu e nimic altceva decât rodul felului în care ne raportăm și înțelegem ce datorăm Creatorului, nouă înșine și lumii pe care ne-a dăruit-o! Omul e o minune atât timp cât își asumă misterul lacrimii de lumină în care a venit învelit pe lume, atât timp cât participă la actul de liturgisire a universului.

Ce credeţi despre modul de manifestare artistică a tinerilor din prezent? Mai există sensibilitate şi apetit pentru poezie?

Da, mai există! Doar că sensibilitatea și apetitul, ca atare, nu duc la poezie! Cum spuneam, poezia este o stare interioară, este „biografia” ființei într-un timp dat, răspunsul freamătului, zbuciumului acesteia la condițio­nările vremurilor, viețuirea. ­Care nu e totuna cu existența! Aici e neînțelegerea esenței lirismului de către mulți dintre aspiranții la poezie. Acesta e cusurul biografismului cotidian. Jurnalul întâmplărilor zilnice, care se practică astăzi, n-are nimic de-a face cu poezia. E doar un fel de text „rap”. Iar „rap”-ul n-are nici el nimic a face cu muzica. Singularitatea actului poetic este, mai înainte de orice, singularitatea răspunsului la provocările existențiale. Nu insolitul textului, acel altfel cu orice preț, ci al viziunii expresive, al sensului poetic este cel care contează. Tristan Tzara face poezie nu în glumițele Dada, ci în Omul aproximativ, unde admite că poezia trebuie să aibă sens. Din fericire, sunt și poeți tineri care înțeleg acest lucru.

Ce aţi recomanda profesorilor de limba română să ofere spre lectură elevilor de gimnaziu şi liceu? Cum ar putea să îi atragă mai mult spre lectură şi îndeosebi spre poezie?

Să treacă dincolo de programa tot mai rău întocmită și să le prezinte elevilor marile creații ale literaturii române, exemplare în frumusețea limbii și universului lor omenesc, acele opere care vorbesc sufletului și-i aduc bucurie! Să învețe ei înșiși, domnii profesori, calea de a pătrunde cu adevărat în aceste universuri mirifice, mustind de profundă umanitate! Să le ofere poeme, nu texte care „sună din coadă” ori dări de seamă despre curgerea pedestră a unei zile ori despre fantasmele juvenile. Școala altfel înseamnă restituirea limbii și literaturii române în adevărul lor lingvistic și estetic! 

Se vorbeşte în prezent despre o lume tot mai desacralizată. Ar putea poezia să îi ajute pe tineri să se apropie de sacru?

În mod sigur, da! Nu doar pentru că poezia însoțește sacrul de la începutul începuturilor și îl exprimă - uitați-vă câtă poezie se află în textele sacre! -, ci și pentru că ne ajută la descoperirea eu-lui. Metafora, această cale de a vedea invizibilul și de a auzi neauzitul, e aceea care ne permite accesul spre profunzimile lumii și ale noastre. E nevoie ca generațiile tinere să înțeleagă că izgonirea sacrului din orizontul umanității înseamnă izgonirea Omului din el însuși, golirea de substanța invizibilă care-l singularizează în lume și-l ajută să înțeleagă minunea lumii și a lui însuși și să înțeleagă că este mult mai mult decât un sistem biologic: sufletul! Poezia se scrie nu cu rațiunea pură, ci „cu rațiunile inimii, pe care rațiunea nu le cunoaște”, după bunul cuvânt al lui Blaise Pascal. Ea îi oferă omului miracolul „încuvântării”, despre care vorbea admirabilul teolog și poet Bartolomeu Valeriu Anania. Fiindcă, altminteri, precum prezicea André Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc!”.