„România pentru mine este inima”

Pentru activitatea misionară și culturală desfășurată pentru românii din New York, timp de 28 de ani, părintele prof. Theodor Damian a primit, în anul 2018, medalia centenară din partea Guvernului României. În acest interviu am surprins, doar, activitățile culturale desfășurate pe tărâm american cu scopul păstrării și promovării culturii și identității românești. „Visez în românește! Așa cum mă și rog”, spune distinsul preot și cărturar, arătând că adâncul ființei își păstrează esența și identitatea.

 Părinte profesor Theodor Damian, mai păstrează românii din New York tra­dițiile de acasă?

Problema păstrării identității, odată plecat din țară, depinde de înțelegerea și de viziunea celui plecat. Dacă scopul lui e de a se integra totalmente în noua lume și de a o uita pe cea veche, păstrarea identității nu e o problemă. E o piedică. El nu are nevoie de cine a fost, ci de cine vrea să devină.

Dacă însă identitatea cu care a venit în noul context îi este importantă și definitorie, atunci va face tot posibilul s-o păstreze, s-o afirme și să o dezvolte.

În cazul Americii, a-ți păstra identitatea etnică, religioasă, culturală etc. este un lucru neproblematic. În ultimii 20-30 de ani, filosofia Americii despre identitate este numită multiculturalism. În baza acesteia emigranții sunt încurajați să-și păstreze identitatea cu care au venit, s-o cultive, să vorbească limba de baștină, să cultive religia, portul, tradițiile, muzica, bucătăria de origine. Ideea din spatele acestei filosofii este că o dezidentificare totală nu este posibilă orișicum. În plus, dacă se merge pe linia dezidentității, toate energiile personale sunt concentrate acolo și nu în alte locuri mai importante, ceea ce, pragmatic vorbind, este neproductiv.

În privința tradițiilor româ­nești identitare, în afară de unele organizații, puține, care iniţiază constant activități tradiționale, bisericile (mai ales că sunt și foarte multe) reprezintă factorul principal și decisiv, centrul incontestabil de cultură și spiritualitate românească unde se desfășoară activități menite să-i ajute pe români să nu își uite rădăcinile.

Cunoașteți români care ar dori să se întoarcă definitiv în țară?

Da, cunosc români care, deja, s-au întors definitiv în ţară şi alţii, nu mulţi, care plănuiesc să se repatrieze. Dintre cei deja întorși, cu unii direct sau indirect ţin legătura, o parte sunt decepționați de realităţile de acolo şi regretă repatrierea (în câteva cazuri, au plecat din România în Germania sau în Italia), alţii se acomodează mai bine. Aparent, problema tipului românesc de birocrație şi felul cum te tratează funcționarul de la „ghișeu” reprezintă una din decepțiile majore despre care vorbesc.

Cenaclul „Mihai Eminescu”, 28 de ani de activitate neîntreruptă 

Știu că veniți de pe plaiurile lui Eminescu; acesta să fie unul dintre motivele pentru care ați inițiat și menținut din 1993 până în prezent Cenaclul „Mihai Eminescu”?

Am înființat cenaclul în primăvara anului 1993, odată cu Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și cu Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din New York. Cenaclul funcțio­nează, la fel ca biserica, sub egida institutului. L-am înființat ca o continuare a celui pe care l-am organizat, între 1980 și 1983, la Lausanne, în Elveția, unde mă aflam cu o bursă de studii din partea Consiliului Ecumenic al ­Bisericilor. Am acționat din dorința de a menține și întări rolul Bisericii de promovatoare și creatoare de cultură, de participant activ la actul cultural, așa cum a făcut-o prin veacuri, dar n-a mai putut-o face în cei aproape 50 de ani ai regimului comunist. Se cunoaște, de altfel, rolul esențial și clar al Bisericii în menți­nerea și dezvoltarea conștiinței apar­tenenței etnice a celor pe care-i păstorește (mă refer aici la cazul specific al Bisericii Ortodoxe ­Române).

În virtutea acestor intenții, programele de început ale cenaclului care, din 1993 și până în prezent, s-a întrunit la fiecare două săptămâni, cu excepția vacan­țelor de Crăciun, Paști și cele de vară (doar ocazional acum, în perioada de pandemie), constau în lecturi din literatura română clasică și contemporană. Textele erau propuse fie de cei prezenți la întruniri, fie de mine.

Cine participă la activi­tățile acestui cenaclu?

Aceste evenimente bilunare, la care participau membri ai comunității românești din New York, dar și din alte părți, erau popularizate prin Buletinul Insti­tutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, patru pagini editate săptămânal, apoi opt, apoi șaisprezece, până când, în 1996, datorită activității crescânde a cenaclului și a materialelor primite spre publicare, am transformat buletinul în revista Lumină Lină, apărută la început lunar (60-80 de pagini), apoi trimestrial (150-300 de pagini), avându-l
ca redactor-șef întâi pe criticul și istoricul literar M. N. Rusu, apoi pe profesoara universitară ­Mihaela Albu, iar de mai mulți ani deja, pe amândoi.

Faima cenaclului s-a răspândit deja, fiind acum frecventat de numeroși scriitori și oameni de cultură deopotrivă din țară, din America și din Canada. El a devenit, de mai mulți ani, o adevărată vatră de cultură, în jurul căreia gravitează nu numai comunitatea română din New York, ci și din alte orașe, pentru că reportajele evenimentelor de cenaclu sunt publicate într-o mare parte a presei române de peste Ocean.

Există mulți autori români din SUA și Canada care și-au lansat prin ani cărțile lor în cenaclu, precum și din România, numărul lor fiind destul de mare.

Grupul de scriitori români din New York și din alte locuri afiliați cu cenaclul, dar și românii iubitori de literatură, nelipsiți de la șe­dințe, au creat o mișcare literară româno-americană demnă de luat în seamă, cu care oricând un masterand sau doctorand își poate face o teză pe această temă.

Medalia centenară (2018) pentru recunoașterea meritelor culturale 

Care este importanța revistei „Lumină Lină” pentru românii din SUA, dar și pentru cei din țară?

Revista Lumină Lină, cu apariție trimestrială, fiecare număr însumând un număr variat de pagini (în general de la 120 la 180), s-a impus atât în țară, cât și în America prin consec­vența apariției ei, prin valoarea colaboratorilor (asta nu înseamnă că nu există loc și pentru începători), prin vechime, format, distribuție, dar și prin „Zilele Lumină Lină” organizate timp de aproape 20 de ani în România (incluzând aici Basarabia) și, deloc în ultimul rând, prin prestigiul redactorilor-șefi, M. N. Rusu și Mihaela Albu, personalități de primă mărime în critica și istoria literară actuală.

La vizibilitatea revistei contribuie în mod serios ampla deschidere către scriitorii din țară care sunt fericiți să fie publicați peste Ocean (revista devenind astfel un pod cultural însemnat între comunitățile de acasă și cele de aici) și care apoi scriu în revistele din țară la care colaborează despre Lumină Lină, astfel că în bibliografia revistei se numără câteva zeci bune de publicații din țară care au recenzat-o, prezentat-o mai pe larg sau mai succint, de la revistele centrale bucu­reștene (România literară, Luceafărul de dimineață, Bucureș­tiul literar și artistic ş.a.) la reviste literare mari și mici din celelalte orașe ale țării din toate zonele, inclusiv Basarabia.

Toate cele menționate aici implică o muncă uriașă, „cu timp și fără timp”, după o expresie paulină, dar implică în mod necesar pasiune, consecvență și dorința neștirbită de a menține și promova valorile culturii și spiri­tualității românești în conștiința, în sufletele românilor din America (munca neplătită decât de Dumnezeu).

De aceea m-am bucurat când am constatat că și Guvernul României este la curent cu toate acestea și în anul centenar 2018 ne-a oferit medalia centenară mie și la încă nouă persoane din SUA. Și dacă la cei mai mulți dintre cei nouă recunoașterea a fost pentru merite în diferite științe (invenții etc.), în cazul meu a fost pentru meritele culturale.

Titlul revistei Lumină Lină ne duce cu gândul la celebrul poem al lui Ioan Alexandru, marele poet creștin din păcate suficient de uitat. Sintagma profundă vine însă din rugăciunea ortodoxă creștină, de la Vecernie, care este cea mai veche rugăciune creștină. Vine cam din secolul 2 și se păstrează și astăzi ca în acele începuturi. Cuvântul în sine, expresia, te determină să te întorci cu gândul la cine ești. La valorile pe care le porți cu tine. Deci revista nu e religioasă, ci e de spiritualitate și cultură românească.

Revista este distribuită în SUA, România, Moldova, Ucraina, Rusia, Canada, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Italia, Franța, Elveția, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Cipru, Serbia, Ungaria, Israel, Australia.

„Distanța dintre New York și Botoșani se măsoară prin lipsa de măsură” 

În ce măsurați distanța de la Botoșani la New York?

Nu am ales SUA ca țară de exil, ci de aventură. Ca atare, nu m-am considerat exilat, ci un fericit că am avut ocazia să aterizez pe acest pământ, ocazie pe care mii și mii (de fapt milioane) de alți români și-au luat-o pentru a pleca în Spania, Italia, SUA, Canada și multe alte țări ale lumii.

Distanța dintre New York și Botoșani se măsoară prin lipsa de măsură. Ca dragostea.

În fiecare an vin în țară, în general de două ori. Botoșanii sunt popasul de suflet. Acolo am colegi din școala generală, prieteni, foști vecini, acolo este cimitirul, locul de pelerinaj la părinți, la soră, la rude. Sunt legat de România, de orașul meu Botoșani, „ca un copil de poala mumii”, cum frumos zice Al. Philipide despre poezie.

Una dintre cărțile semnate de dumneavoastră se intitulează „Vraja emigrației. Însemnări newyorkeze”. Cum ați prezenta în câteva cuvinte emigrația?

Volumul acesta este un jurnal pe parcursul unui an de zile. Acolo consemnez cam tot ce fac în viaţa de zi cu zi. Dacă cineva vrea să aibă o radiografie a vieţii mele româno-americane, acolo o găseşte. Dar şi în volumul ce a urmat, Un alt jurnal newyorkez, cititorul poate găsi aproximativ acelaşi lucru, doar că aici există mult mai multe comentarii pe marginea lecturilor mele de zi cu zi din diverse domenii, cum ar fi teologia, literatura, filosofia, politica, cultura, pe paliere americane şi române, desigur.

Emigraţia este o vrajă, cel puţin în mintea omului până ce pleacă. În funcţie de situaţie, la sosire, vraja continuă; pentru alţii, însă, începe dezvrăjirea. Fiecare are propria sa epopee în acest aspect al vieţii, motivele variind de la caz la caz şi de la subiectiv la obiectiv şi retur.

„Visez în românește! Așa cum mă și rog” 

După 28 de ani de când trăiți în SUA, în ce limbă visați?

O, visez în românește! Aşa cum mă şi rog. O glumă despre emi­granți spune că poţi să stăpâneşti foarte bine limba ţării de adopţie, dar două lucruri le vei face în limba ta: te rogi şi numeri banii! Aici adăugăm visul.

În ce mod păstrați legătura cu românii de acasă?

Legătura mea cu românii de acasă este indisolubilă; o păstrez în multe feluri: merg la Botoşani, oraşul meu natal, cam de două ori pe an, cum am specificat mai sus (cu excepţia acestei perioade de pandemie); îmi public cărţile în România şi le lansez tot acolo; am publicat şi public numeroşi autori români în paginile revistelor Lumină Lină, Symposium şi Romanian Medievalia; eu public poezie şi eseistică în peste 40-50 de reviste culturale şi academice din ţară; timp de aproape 20 de ani am organizat un eveniment cultural de amploare, „Zilele Lumină Lină”, în fiecare an în alt oraş din România, construind legături de prietenie cu preoții, scriitorii din respectivul oraş, cu iubitorii de literatură; am invitat la New York la Cenaclul literar „M. Eminescu” de-a lungul timpului numeroase personalităţi din România unde am lansat cărţile lor: am invitat de asemenea cercetători şi profesori universitari la evenimentele academice pe care le-am organizat fie la New York, fie în alte oraşe, la universităţi sau chiar la sesiuni academice organizate de mine în străinătate, cum ar fi la univer­sitățile din Helsinki, Ankara, ­Nicosia, Lodz, Zaragoza etc.

Ce reprezintă România pentru sfinția voastră?

România pentru mine este inima. Locul veşnic. Vatra. Cimitirul părinţilor. Rădăcina. Sacrul.

„Nu-ți uita rădăcinile” 

În concluzie, cum este ­„visul american”?

Deci, „visul american” pentru mine este acesta: oriunde mergi, ca Sfântul Pavel prin toată lumea, nu-ţi uita rădăcinile şi ca atare misiunea. Mergi unde vrei, dar rămâi cel ce eşti. Adaptează-te, dar alto­iește noul pe rădăcina şi tulpina pe care te-a crescut ­Dumnezeu.