România urbanistică, o sumă de paradoxuri

De ani buni, Norbert Petrovici, cercetător și director al Centrului Interdisciplinar pentru Știința Datelor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specialist în economia și cultura urbană și în analiza datelor cu caracter urban și regional, cercetează dinamica orașelor din România, felul în care acestea cresc sau descresc, se dezvoltă sau se contractă. Datele sale creionează o imagine fidelă a felului în care arată România din punct de vedere economic, demografic, administrativ. Am încercat să privim în această „oglindă”, într-o discuție despre cum se manifestă azi viața urbană, despre fenomene ca „periurbanizare” și „dezorășenizare”, despre locuire, dar mai ales despre cum vor trebui să arate orașele viitorului.

Pentru că ne-am întâlnit, iată, la Forumul Orașelor Mici din Ro­mânia, la Darabani (în ju­dețul Botoșani), aș vrea să pornesc discuția noastră din acest punct, al definirii orașelor mici. Așadar, cum definiți dvs. urbanul mic?

Termenul are și o corespondență legală și e vorba aici de o localitate sub 50.000 de locuitori. De obicei, criteriul principal al definiției e populația, iar legislația românească e sincronizată cu cea europeană. Și, din punctul de vedere al distri­buției orașelor pe categorii de mărime, populația, așa cum e distribuită în orașe, în România, comparativ cu UE și cu Europa, în general, este identică. Nu există diferențe statistice semnificative între cum arată distribuția pe categorii de populație în Europa versus România. Ultima oară am avut o reclasificare a localităților la începutul anilor 2000. În momentul acela, foarte multe sate mici au fost reclasificate ca orașe, chiar dacă erau de 5.000-7.000-10.000 de locuitori. În felul acesta, a crescut numărul de localități urbane din România, statistic nemaiexistând diferențe între UE și România. În același timp, pe categoriile de orașe mici, România a ajuns UE. Aceasta e o clasificare pur și simplu administrativă.

Acum, există și celelalte defi­ni­ții, care țin de tipurile de servicii sociale și de o ierarhie anume a tipurilor de servicii publice sociale - sănătate, educație - și forme de alocare bugetară. De îndată ce ești clasificat în acest fel, ai obligativitatea, ca administrație publică națională sau județeană, să redistribui într-un anumit fel banii, astfel încât să acoperi aceste servicii publice.

Cercetările dvs. arată o realitate care pentru mulți dintre noi e surprinzătoare: o treime din populație e concentrată în 13 orașe și 80% din populație trăiește în mediul urban. Când s-a petrecut acest fenomen și de ce încă persistă la nivel public ideea că jumătate din populația României trăiește în rural?

Pentru că, statistic, din punct de vedere administrativ, jumătate din România este rurală. Și acum avem și acest paradox - în ultimii cinci ani populația rurală a crescut în România, în ciuda faptului că noi am crescut economic. Pentru că, de obicei, legăm ruralul de o lipsă de dezvoltare teritorială susținută.

Lucrul acesta se întâmplă pentru că, pe de o parte, unele localități în continuare sunt clasificate ca rural, probabil notoriu aici e cazul Flo­reș­tiului, care are 55.000 de locuitori. E o comună de lângă Cluj, dar care, în practică, funcționează ca un cartier al ora­șului. Acest lucru e cu atât mai vi­zibil în jurul Bucureș­tiului, Timi­șoarei și, mai nou, Iașiului. Și e și mai puternic vizibilă în Brașov. E una dintre marile probleme în ultimii 30 de ani, care arată că noul sistem nu a mai avut acces la mecanisme de investiție în locuire, fără ca să fie proprietar. Nu știm cum să construim cartiere noi. Practic, tot ce s-a construit a fost în afara orașelor, iar localitățile rurale periurbane joacă un rol de cartier pentru orașe. Și aceasta e, în general, valabil la orașele de peste 100.000 de locuitori. Tuturor orașelor cu peste 100.000 de locuitori le-a crescut populația în prima coroană în jurul lor. O excepție este Rădăuțiul, oraș mai mic, care are o creștere explozivă a populați­ei rurale din jur. Și mai există, tot în Moldova, câteva zone pe creștere demografică.

De ce nu știm să construim cartiere în orașe?

E o chestiune destul de complexă, pentru că presupune în primul rând un sistem fie de achiziție din timp de terenuri, fie forme de expropriere, care sunt foarte costisitoare, forme de cedare, care presupun o negociere foarte complexă din partea primăriilor, să poți să construiești mai întâi teritoriul. Ai nevoie după aceea de instrumente de tip plan urbanistic zonal (PUZ), astfel încât să poți să parcelezi un astfel de teritoriu. Și încă nu este foarte clar cum un astfel de PUZ - lucru care se vede foarte bine la Cluj și la Timișoara, care și-au propus astfel de cartiere - poate să arate, pentru a putea construi în interiorul ora­șului. Cum acea bucată de planificare se transformă mai departe într-o bucată de lege. Deocamdată pare că va fi prin intermediul Planului Urbanistic General, o anexă, dar nu este foarte clar.

Acum sunt multe cartiere care se construiesc - în Iași, în Bucu­rești (IMGB), în Cluj, în Timișoara, în Brașov, care au foste platforme industriale şi care, la acest moment, sunt reconvertite în spații de birouri și de locuire. Acelea sunt pe teritorii foarte mari, de obicei e vorba de un dezvoltator de real estate, de imobiliare, care are capital transnațional. În felul acesta vedem și o formă de finanțare foarte puternică a con­struc­țiilor care sunt dedicate clasei de mijloc, cu întreaga idee de chirie. Dar asta e ceva foarte nou, foarte localizat și, cu siguranță, nu ține de locuire populară. E vorba doar de clasa de mijloc, de anumite orașe în care capitalul transnațional s-a prins că există un profit semnificativ dacă reconvertești platformele industriale; unde are sens, mai ales economic, având în vedere că multe dintre aceste orașe au o turnură puternică spre servicii.

 Dezorășenizarea, proces prezent în orașele mai sărace

Tot din cercetările dvs. reiese că o pătrime din orașele României nu sunt, de fapt, orașe. Care sunt criteriile care stau la baza definirii unui oraș?

Aici e un termen care îmi place foarte mult și care aparține coautorului acelui studiu și colegului meu, Florin Poenaru, care vorbește de „dezorășenizare”. Termenul se leagă de aceste orașe mici, prin structurile de finanțare, care au cel puțin trei niveluri: taxele locale, banii care vin de la județ și banii care se reîntorc de la nivel națio­nal. Asta înseamnă că localitățile mici, urbane sau comunele din județele care au bani mai mulți se vede că se dezvoltă mai mult. Dacă pui economic această distribuție pe hartă se construiesc granițele jude­țului. Pur și simplu datorită acestor feluri de redistribuție. Dar multe din orașele care în acest moment se dezorășenizează își pierd funcțiile foarte importante de servicii publice, care înseamnă educa­ție, sănătate şi care sunt cruciale, formele de coordonare economică teritorială, apoi partea de infrastructură urbană, care înseamnă să ai o piață publică, să ai un spațiu public de plimbare, o zonă de investiții, pietonală, tot ceea ce ține de bunăstarea urbană. Plus o piață culturală sau cel puțin o scenă culturală, care să aibă sens, să permită forme de inovare și de creare de cultură și în acele zone care nu sunt centre urbane mari. Adică, să te poți duce la un teatru, să nu fie nevoie să te duci de aici, de la Darabani, spre exemplu, la Suceava.

Periurbanizarea și efectele sale

Ce efecte va produce în timp fenomenul de periurbanizare?

Sunt câteva fenomene contradictorii spațial. Unul dintre ele este că vedem sistematic în zona Transilvaniei și o parte din Muntenia, în mod particular în nordul Olteniei și al Munteniei, că multe comune își pierd populația sau se adună în centrul de comună. În același timp, lucrul care încă nu e valabil pentru Moldova, probabil că va fi în curând, e că avem o formă prin care apariția fabricilor a creat un nou tip de persoane care locuiesc în mediul rural. E o popula­ție care migrează la fabrici, care tot rurale sunt sau se află la marginea orașelor. Astfel încât avem, pe de o parte, forme de concentrare a populației în centrele de comună, în localitățile mici, pe de altă parte avem descreștere demografică per total în România și fabricile ce creează noi migranți rurali, care, practic, nu sunt țărani și care creează forme de monetizare în interiorul localităților mici și comunale. Adică, de îndată ce ai un salariu, îți permiți să cumperi în interiorul localității.

De asemenea, se observă forme de specializare a gospodăriilor - gospodării care se specializează pe producție agricolă pentru o piață locală, nu domestică, formele de multinaționale, care trimit mai departe produsele agricole, ca exporturi, și populația care se angajează în fabrică. Acestea creează simultan și țărănizare, în cel mai adevărat mod cu putință, dar și o urbanizare a ruralului. Sunt fenomene ușor contradictorii, care se văd și mai tare în orașele mici.

S-a vorbit despre locuire, aici, la forum. Ce orașe din România vi se par cele mai acceptabile din punctul de vedere al locuirii, în prezent?

Dacă tot suntem aici, Darabani. Și nu glumesc. Suprafața medie de locuire de aici nu se compară cu apartamentul meu înghesuit din Cluj. În același timp, mi-e rușine să spun cât costă apartamentul meu din Cluj, că n-are sens, nu e ceva rezonabil. Asta se întâmplă doar din cauza unei piețe economice foarte dinamice, cu prea puține cons­truc­ții, cu incapacitate de a crea cartiere în interiorul orașelor, cu forme de explozie a locuirii în periurban, care fac ca administra­țiile locale din periurban să nu poată păstra ritmul cu tipurile de servicii de care e nevoie, cu creșterea traficului absolut aberantă din cauza migrării spre periurban, fără școli și servicii adecvate, adesea fără forme de spații publice adecvate, chiar dacă-s verzi.

E greu, deci, să zic. Mi-e greu să mă văd locuind înapoi în Sighetul meu natal, dar cu siguranță cei de acolo locuiesc mai bine în casele lor decât noi, cei din orașe cu o piață imobiliară ridicol de scumpă.

Gândindu-mă și la perspectiva încălzirii climatice, care anul acesta a dat semne poate mai clare ca oricând, și la problemele pe care acest fenomen le produce în interiorul orașelor, cum arată pentru dvs. orașul viitorului?

Lucrez la asta chiar în acest moment, pentru orașul Cluj, într-un proiect cu finanțare europeană, în care sunt implicate clustere economice, Primărie, toate universi­tățile și societatea civilă. Ceea ce e foarte important în acest moment este să pivotăm discursul public de la punctul de greutate pe responsabilitate individuală (cum consumi mai puțin curent electric) la cel pe răspunsuri sistemice. Răspunsurile individuale nu schimbă fundamental lucrurile, dacă, spre exemplu, sistemul centralizat de încălzire nu există. Pentru consumatorii individuali e foarte greu de imaginat un sistem prin care schimbi compoziția de surse energetice. Verde înseamnă clar că vei consuma din surse verzi. E clar că trebuie să treci de la centrale individuale la centrale de cartier, iar asta înseamnă o regândire a ora­șu­lui, în centrul acestor comunități energetice. Așa cum s-a văzut anul acesta, vara a devenit foarte caldă. Asta înseamnă că vor trebui gândite și forme de răcire, așa încât să nu crești aberant de mult partea de consum de energie electrică prin aer condiționat.

La asta se mai adaugă orașul care să aibă sens în termeni de miș­care fizică, adică orașul de 15 minute de mers pe jos sau pe bicicletă, în care să nu existe disjuncția majoră pe care o avem acum între locuire și loc de muncă, care necesită, din cauza periurbanizării explozive, să fie legate cu mașina. Asta înseamnă transport public verde, de foarte bună calitate și orașe care prioritizează transportul public. În acest moment, orașele noastre mai mari sunt dependente de mașini, lucru vizibil inclusiv în Darabani, orășel în care nu toate străzile sunt asfaltate, chiar dacă sunt centrale. Aceste lucruri vor schimba orașul și la asta trebuie să răspundem în următorii cinci-zece ani.

Citeşte şi: Dezvoltarea locală, esenţială pentru Moldova