La Spitalul Providenţa din Iaşi, pacienții beneficiază, în completarea serviciilor medicale, şi de terapie integrativă furnizată de o echipă multidisciplinară formată din preot, psiholog, asistent social şi nutriționist. Despre rolul preotului într-un spital în care se practică „medicină de bună credinţă” şi importanţa rugăciunii în procesul de vindecare am discutat cu părintele Constantin Cătălin Puiu, preot la capela cu hramul „Sfânta Treime” a Spitalului Providenţa.
Ce rol are preotul în medicina integrativă?
Medicina integrativă presupune o abordare multidisciplinară a pacientului, care are un temei scripturistic, anume acela că Dumnezeu l-a făcut pe om trup și suflet. Omul are o constituție psihosomatică și atunci când vorbim de îngrijirea lui trebuie să acordăm o importanţă deosebită atât trupului, cât şi sufletului. În spitalul nostru, o echipă de terapie integrativă completează activitatea medicală şi oferă pacienţilor posibilitatea îmbinării terapiei pentru trup cu o îngrijire profundă a sufletului. Preotul este unul dintre membrii acestei echipe care mai are în componenţă un psiholog, un asistent social și un nutriționist. Terapeutul integrativ „însoţeşte” pacientul, adică îl sprijină din punct de vedere emoțional şi spiritual pe tot parcursul spitalizării, oferindu-i totodată niște instrumente, îndrumări, sfaturi care să-l ajute şi în depășirea altor situații de criză din viața lui. Pacientul vine la spital cu o mulțime de afecțiuni somatice sau trupești și cu emoții de tot felul, iar el chiar are nevoie să găsească un interlocutor, un om cald care să își facă timp să-l asculte, să-i cunoască sufletul, să-l poată sprijini în depășirea acestei tulburări care este boala.
Un om credincios depăşeşte mai uşor aceste încercări cauzate de boală?
În general boala îl uniformizează pe om, deoarece din punct de vedere somatic durerea este aceeaşi, indiferent de credințele ori confesiunea pacienţilor. Totuşi, un om credincios, care are anumite repere spirituale, găsește resurse suplimentare care îi diminuează această suferință. Ştiţi, putem avea parte de un paradox: poate să existe o durere somatică cumplită, dar să fie o suferință foarte mică sau, dimpotrivă, poate fi o durere somatică mică și o suferință uriașă.
De asemenea, putem privi boala ca pe o încercare care ne poate ajuta să creștem din punct de vedere spiritual. Boala poate fi şansa unor schimbări profunde în viaţa noastră. Există cercetări în domeniul psihologiei care au evidențiat că omul are o deschidere sufletească și spirituală mult mai mare atunci când e bolnav. Şi atunci această deschidere poate fi pentru el șansa unei schimbări profunde de viziune, a unei oportunități de a repara relația cu ceilalți, cu sinele, cu Dumnezeu. Temeiul oricărei vindecări este Dumnezeu cel iubitor de oameni, pentru El fiecare suflet în parte este important şi atunci, pe parcursul bolii, Dumnezeu nu-l uită pe om, ci îl întăreşte ca să iasă ceva bun din asta. Sigur, boala nu este ceva bun, însă poate fi o şansă de a ieşi ceva bun din asta deoarece atunci când ești sănătos poate privești viața cu o anumită ușurătate sau ești canalizat pe alte aspecte. Însă când ești bolnav cauți profunzimea, îţi pui mai des întrebări esenţiale despre viaţă: „cine sunt eu?”, „încotro merg?”, „e acesta drumul drept de urmat?”, „unde am greșit?” etc.
Preotul din spital, psihologul sau consilierul spiritual îl poate ajuta pe pacient nu să revină la starea aceea de dinainte de boală, care, de multe ori e cea care a cauzat suferinţa, ci de a descoperi cum poate îndrepta lucrurile. În schimb, omul necredincios se simte zdrobit atunci este țintuit la pat, iar obiectivul lui este de a reveni la starea de dinainte, de a se întoarce la obiceiurile sale care îi făceau cândva plăcere.
Cum ne ajută rugăciunea în lupta cu boala?
Rugăciunea reprezintă dialogul intim al unui suflet religios cu Dumnezeu, iar acest dialog nu se întrerupe niciodată. Cu atât mai mult când ești bolnav trebuie să vorbești mai mult cu Dumnezeu deoarece în El găseşti un sprijin constant și o sursă de putere pentru a te vedea pe tine nu ca un om neajutorat, ca un chinuit al sorții, ci ca un om care are un drum în lumea aceasta. Un drum care nu se termină aici. Niciodată pentru un om credincios vindecarea nu va însemna doar o vindecare pur somatică, deoarece el știe că în viața aceasta are de dus o luptă cu patimile sale, cu neajunsurile sale, o luptă continuă pentru a se îmbunătăți sufletește pentru momentul când se va întoarce la Dumnezeu. Pocăința care schimbă realmente sufletul omului este întreținută de starea aceasta de rugăciune. Deci rugăciunea este leac pentru omul bolnav, dar este și relaţia de lungă durată pe care sufletul o are cu Dumnezeu pe tot parcursul vieții. Omul acela își cunoaște neputința, nu se mai bazează pe puterile sale, pe sprijinul celorlalți, ci își dă seama că este legat de Dumnezeu într-un mod nevăzut, un mod tainic și că Dumnezeu îl asistă să ducă această călătorie personală. În definitiv, ceea ce ne lipsește nouă, oamenilor, este să acceptăm că nu suntem ființe trecătoare, ființe ale lumii, ci suntem ființe destinate veșniciei.
Când ne rugăm, Îi cerem în mod constant lui Dumnezeu să ne dea sănătate, că-i mai bună decât toate, nu?
Da, sigur, dar sănătatea este „mai bună decât toate” până într-un punct. Sănătate deplină a existat numai în Rai, când omul era într-o deplină armonie cu sine, cu natura și cu Dumnezeu. În lumea aceasta în care trăim, sănătatea este un bun relativ, este un echilibru instabil între mai multă sau mai puțină boală. Atunci omul credincios nu joacă totul pe o carte, pe sănătatea trupească: e bine că o are, dar atunci când ea se împuținează sau dispare, el nu este distrus, ci îşi descoperă latura profundă, sufletească, descoperă că are o altă valoare, deoarece valoarea omului nu stă în sănătatea lui, ci în calitatea relațiilor lui. Valoarea omului este dată de fapt prin creație, de a fi chip al lui Dumnezeu, și atunci eu neglijez de multe ori această devenire a mea, neglijez legile sănătății și mă îmbolnăvesc și atunci boala mă ajută să mă descopăr în ce situație sunt, unde am ajuns. Omul credincios își recalibrează viața, se reorientează spre Dumnezeu cu mai multă putere.
Aveţi un program de rugăciune pentru pacienți?
Vreau să subliniez că în spitalul nostru rugăciunea nu este o obligație pentru pacient, ci este o ofertă, o șansă pentru el de a se pune în legătură cu Dumnezeu. În răgazul lui de linişte, pacientul poate să îşi facă rugăciunea personală în salon, însă poate participa şi la programul comun de rugăciune de la capela spitalului. Noi avem un program săptămânal de rugăciune pentru pacienți, în timpul săptămânii facem rugăciuni şi paraclise pe etaje, iar ziua de miercuri este dedicată slujbei Sfântului Maslu, când majoritatea pacienților care se pot deplasa participă. Apoi avem slujba de Vecernie sâmbătă seara, după care facem un seminar de spiritualitate în cadrul căruia discutăm timp de o oră despre aspecte importante ale credinței noastre, pacienții pun întrebări, iar eu şi alţi preoţi invitaţi încercăm să oferim îndrumări pentru fiecare suflet. În zilele de joi săvârșim Sfânta Liturghie pentru angajații spitalului, iar cununa tuturor slujbelor este Sfânta Liturghie duminicală la care pot participa deopotrivă pacienți şi cadre medicale.
Rugăciunea personală şi cea de obște, îmbinate, ne dau puterea să fim într-un dialog sincer și cald cu Dumnezeu pe care ar trebui să Îl cunoaștem mai des ca Doctor al trupurilor și al sufletelor noastre.
