„Să nu ne răzbunaţi!“

Acesta este îndemnul pe care Mircea Vulcănescu l-a lăsat atunci când a trecut la cele veşnice, la 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud. „Acest îndemn, poate surprinzător pentru unii, a fost formulat de un om care, cu toată integritatea sa, putea înţelege chiar şi un hoţ sau alt înrăit răufăcător, ale cărui fapte desigur că îl întristau. Tocmai aici se vădeşte darul trăirii poruncii lui Hristos - să-ţi iubeşti fratele şi să îl ierţi de şapte ori câte şapte, adică la nesfârşit. Căci iubindu-l, ţi-e milă de el şi ai vrea să îl îndrepţi.“

Măriuca Vulcănescu este fiica cea mică a lui Mircea Vulcănescu. Continuă să trăiască cu amintirea vie a prezenţei tatălui ei, o mare personalitate pe care românii şi-o asumă şi ar dori să o cunoască mai bine, din surse apropiate. De aceea, am rugat-o să ne vorbească despre Mircea Vulcănescu, spunându-ne câteva lucruri care să ne edifice asupra carierei, credinţei şi vieţii sale intime, de familie.

Unde s-a născut Mircea Vulcănescu?

Tata s-a născut în Bucureşti, la 19 februarie (4 martie, stil nou) în anul 1904. Tatăl său, Mihail Vulcănescu, director economic la Societatea minelor din Petroşani, era de o corectitudine proverbială, foarte exigent şi sever atât cu sine, cât şi cu ceilalţi. Mama sa, Mărioara, născută Tonescu, era cu 20 de ani mai tânără. Plină de daruri, picta şi cânta la pian - discipline deprinse la Viena, unde călătorise în adolescenţă, însoţită de mama sa -, dar mai cu seamă era credincioasă şi astfel şi-a crescut copiii cu dragoste şi frică de Dumnezeu.

Povestiţi-ne despre copilăria, tinereţea, perioada studiilor tatălui dumneavoastră...

Mircea Vulcănescu a urmat primii ani de şcoală în Bucureşti. Dar cum Primul Război Mondial a izbucnit în 1914, iar pentru România în 1916, mulţi bucureşteni s-au văzut siliţi să se refugieze în Moldova. Printre aceştia, şi familia lui. În timpul refugiului s-a înrolat ca cercetaş-curier sanitar, dorind din toată inima să-şi ajute şi el ţara după puterile lui.

Întors acasă după încheierea păcii victorioase pentru noi românii, ia parte la o mare întrunire din Piaţa Universităţii, unde ministrul Învăţământului îl urcă pe soclul statuii lui Mihai Viteazul, de unde ţine un discurs înflăcărat, entuziasmând mulţimea. Mai târziu, făcând parte din Comitetul Enciclopediei Române, a şi scris pentru această enciclopedie articolul „Războiul pentru întregirea neamului“.

Liceul l-a urmat mai întâi la Matei Basarab, terminându-l apoi la Mihai Viteazul, la vârsta de 17 ani, făcând două clase într-un an.

„Punea în faptele lui practica creştinismului, pe care îl trăia în adâncul sufletului“

Ce rol a jucat Mircea Vulcănescu în Asociaţia Studenţilor Creştini din România? Ce reprezenta această organizaţie în epocă?

În cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR), care luase fiinţă atunci, se dezbăteau problemele religioase care frământau tineretul la acea vreme. Din ASCR făceau parte Sergiu Condrea, Paul Sterian, Arşavir Acterian, Paul Costin Deleanu, Eugenia Axente, Micaela Eleuteriade, Margareta Nicolescu şi Anina Pogoneanu, al cărei tată pusese la dispoziţia asociaţiei birourile sale din sediul Institutului Pedagogic. Tata a fost delegat din partea tineretului ortodox român la diferite congrese interconfesionale de la Paris şi Londra.

Mai mult decât în cuvinte, la discuţii şi conferinţe, el punea în faptele sale practica creştinismului, pe care îl trăia în adâncul sufletului, urmând pilda vie a părinţilor săi, îndeosebi a mamei care, pe lângă proprii ei copii, se îngrijea de tinere orfane, făcând parte din Societatea Femeilor Ortodoxe Române, condusă de Alexandrina Cantacuzino. De aceea, încă din copilărie, el simţea atracţie către vocaţia de preot. A trebuit însă să dea ascultare tatălui său, urmând studii economice ca, şi acesta, pe lângă care însă a urmat şi cursuri de filosofie şi de sociologie, avându-i dascăli pe Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti.

Căsătorindu-se la 21 de ani cu fiica profesorului Ion Rădulescu Pogoneanu, au plecat împreună în călătorie atât de nuntă, cât şi de studii în Franţa. Acolo s-a născut prima lui fiică - Viorica. Locuind în apropierea Bisericii ortodoxe din Rue Jean de Beauvais, pe lângă studiile de drept, a audiat conferinţele unor personalităţi remarcabile ca Jacques Maritain şi Berdiaeff, conferinţe care i s-au întipărit adânc în suflet.

Întors în ţară fără să-şi fi desăvârşit studiile din Franţa, a fost numit asistent al profesorului Dimitrie Gusti, împărţind postul cu colegul său întru sociologie Henri H. Stahl. Concomitent, a participat la cercetările monografice conduse de D. Gusti, străbătând ţara în lung şi în lat. Acest fapt a contribuit la despărţirea sa de Anina Pogoneanu, care nu-l putuse urma peste tot, având copila de crescut. Poate că la despărţire au contribuit şi părinţii ei, considerându-l pe tata nedemn de fiica lor.

Cum am mai spus, printre asecerişti se număra şi Mărgărita Nicolescu, a cărei discreţie şi modestie acopereau o vastă cultură şi o credinţă temeinică. Aceasta a fost a doua soţie a lui Mircea Vulcănescu şi mama mea. Înţelepciunea ei l-a susţinut neîntrerupt, urmându-l şi în timpul campaniilor monografice în cercetările de teren, luând cu ei şi pe Sandra, cea de-a doua fetiţă a lui Mircea Vulcănescu, născută chiar înaintea deplasărilor la Cornova (Basarabia), unde urmau să aibă loc studiile sociologice ale echipei lui D. Gusti.

Condamnat la opt ani de temniţă grea

Care era legătura tatălui dumneavoastră cu Biserica?

Tata nu îşi manifesta credinţa prin exteriorizări bătătoare la ochi. Generozitatea sa extremă era însoţită de o totală discreţie.

În posturile de conducere pe care i le-a hărăzit soarta mai târziu, subalternii îl iubeau şi îl preţuiau pentru felul lui de a se purta, de a-i sprijini şi înţelege.

Pe lângă prietenii preoţi pe care i-a cunoscut (părintele Alecu Popescu de la Biserica Doamnei sau părintele Godeanu de la Biserica Hageului), avea prieteni de nădejde care, mai târziu, ne-au fost aproape nouă, copiilor lui, şi ne-au ajutat la greu, cu un devotament la înălţimea dragostei pe care i-o purtaseră lui însuşi.

Cum şi-a început Mircea Vulcănescu cariera politică?

Spre regretul său nemărturisit, studiile economice, urmate la îndemnul bunicului, au avut prioritate în alegerea carierei sale publice. Astfel, a fost şi director la Vamă şi la Datoria publică, apreciindu-i-se extrema sa corectitudine şi pricepere în tot ceea ce făcea.

Astfel, de-a lungul celor patru ani de război (1940-1944), a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor. În tot acest timp s-au perindat pe rând trei miniştri plini, superiorii săi, el fiind menţinut ca un element de neînlocuit. Este cunoscut că, în timpul ministeriatului său, ţara a obţinut de la statul german, cu care eram aliaţi de război, un număr de vagoane de aur cu care a fost plătită contribuţia noastră la războiul împotriva statului bolşevic ce ne răpise Basarabia.

Pentru ce a făcut Mircea Vulcănescu închisoare?

Odată cu intrarea armatelor sovietice în ţară, guvernul condus de mareşalul Antonescu a fost demis, iar tata a revenit la postul anterior, de director al Datoriei Publice, pe care l-a onorat până la arestarea sa din 1946. Atunci a fost intentat un proces colectiv unui număr de 17 membri ai guvernului din timpul războiului. Aflându-se printre aceştia, tata a fost condamnat la 8 ani de temniţă grea, deopotrivă cu confiscarea averii (constituită exclusiv din locuinţa moştenită de la bunicul).

În condiţiile din acea vreme, această condamnare a echivalat cu o condamnare la moarte, ceea ce s-a şi petrecut, într-adevăr, după şase ani de regim de exterminare practicat în închisorile politice din acea vreme.

Suferinţa familiei

În urma punerii în aplicare a sentinţei, mama, împreună cu sora mea, Sandra, şi cu mine am fost date afară din casă, fiind primite de inimi generoase şi curajoase, care cunoşteau spiritul de abnegaţie al tatălui meu şi care au plătit pentru acest gest admirabil, rechiziţionându-li-se chiar propria lor odaie de culcare.

Procesul membrilor guvernului a fost unul dintre ultimele la care s-a permis accesul publicului. Curând după aceea, mama a fost scoasă din învăţământ, iar nouă, fetelor, ni s-a interzis să ne înscriem la facultăţile dorite. Eu am fost arestată ca „element dubios“ câteva luni după absolvirea liceului, primind o condamnare administrativă, fără proces, de doi ani de detenţie. Împlinisem 18 ani. În fapt, anul arestării mele, 1952, a fost şi anul în care tata a trecut în veşnicie, la 28 octombrie, în închisoarea din Aiud, la doar 48 de ani.

Pe lângă unele mărturii orale ale celor care au apucat să iasă vii după ani de cumplită detenţie, au mai fost consemnate şi unele mărturii în scris.

„Îmbina seriozitatea unei gândiri adânci cu o spontaneitate jucăuşă de copil“

Cum era Mircea Vulcănescu în familie?

Revenind la zilele luminoase, îl revăd pe tata petrecându-şi duminicile în sânul familiei. Îmbina seriozitatea unei gândiri adânci şi cuprinzătoare, cu o vioiciune şi spontaneitate jucăuşă de copil. Fie ne citea sau ne recita poezii de Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Dan Botta, fie ne interpreta pe rând personajele din piese de Caragiale sau de J. Cocteau, fie pleca cu toată familia „la şosea“, învăţându-ne să alergăm sau să sărim cu „pasul ştrengarului“ (fusese foarte sportiv în adolescenţă), cumpărându-ne baloane şi prăjituri, fie învăţându-ne jocuri. Participa alături de noi, însufleţind stolul de copii veniţi să ni se alăture.

În rarele clipe de răgaz pe care şi le îngăduia în munca lui aridă de mare răspundere faţă de „visteria“ statului, a alcătuit „pentru copiii şi nepoţii lui“ un Vicleim în versuri, după modelul cunoscut în folclorul românesc. Pentru reprezentarea lui în cadrul familiei, de Crăciunul anului 1941, s-a ocupat el însuşi de repetiţii pentru învăţarea rolurilor, de costume şi decor, ca un adevărat regizor, cumulând toate funcţiile secundare de maşinist, garderobier, peruchier şi sufleur. Acest Vicleim a fost jucat doi ani de-a rândul, iar astăzi este jucat în continuare de copiii copiilor lui, în fiecare an.

Când şi de ce a rostit tatăl dumneavoastră cuvintele „să nu ne răzbunaţi“?

Unul dintre foştii săi colegi de la ASCR, aflându-se (din întâmplare) tot la infirmeria închisorii din Aiud, a povestit, după eliberarea sa, despre ultima recomandare a lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!“. Acest îndemn, poate surprinzător pentru unii, a fost formulat de un om care, cu toată integritatea sa, putea înţelege chiar şi un hoţ sau alt înrăit răufăcător, ale cărui fapte desigur că îl întristau. Dar nu este de mirare, fiind însăşi expresia superiorităţii aceluia care ştie să îşi stăpânească reacţiile, ca ura şi răzbunarea, fiind atât de înrădăcinate în firea deteriorată a omului. Tocmai aici se vădeşte darul trăirii poruncii lui Hristos, să-ţi iubeşti fratele şi să îl ierţi de şapte ori câte şapte, adică la nesfârşit. Căci iubindu-l, ţi-e milă de el şi ai vrea să îl îndrepţi. Acesta este, de fapt, gândul unui adevărat creştin. Dar puţini sunt cei care chiar simt aşa.

▲ Şi-a sacrificat sănătatea, salvând un tânăr

Ne puteţi detalia scena în care tatăl dumneavoastră şi-a sacrificat sănătatea şi viaţa pentru a salva un tânăr?

Da, grăbirea sfârşitului său pământesc a fost cauzată de faptul că, pentru a ajuta un tânăr să îndure chinurile frigului în hrubele Jilavei, Mircea Vulcănescu s-a lungit pe jos, în mocirla îngheţată, pentru ca acel tânăr istovit să se poată odihni pe trupul lui. Din cauza acestui gest şi a faptului că în mod repetat îşi dădea mâncarea colegilor de celulă (ajungând să cântărească mai puţin de 40 de kg la înălţimea sa de 1,86m), Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de plămâni şi a mai trăit doar până în toamna anului următor.

Constantin Noica este de părere că, dacă tatăl dumneavoastră s-ar fi cruţat pe sine, ar fi fost mai de folos societăţii...

Constantin Noica, prietenul său într-ale filosofiei, susţinea că jertfa tatei pentru a salva un tânăr necunoscut a păgubit lumea de ceea ce Mircea Vulcănescu ar mai fi putut dărui supravieţuind detenţiei.

Cei ce pot pune în cumpănă de o parte cuvinte, şi de alta fapte să judece. O caracteristică a lui Mircea Vulcănescu, în deplina sa putere de discernământ, cu toate că stăpânea cu desăvârşire mânuirea cuvintelor, în momentul în care se cerea o faptă, îi dădea întâietate.