Sfinţenia, mărturie credibilă în fața lumii

„Ar trebui să fim foarte preocupați și tulburați de faptul că nu simțim sfințenia în noi. Dacă am reuși să receptăm sfințenia în noi, atunci am avea cu siguranță și o mărturie credibilă în fața lumii, așa cum se întâmplă cu mărturia sfinților din calendar", spune părintele profesor Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul" din Bucureşti. Citiţi în interviul ce urmează despre ce înseamnă mărturie credibilă astăzi, despre evaluarea ierarhiilor lumești din perspectivă dumnezeiască şi despre împărtăşirea de sfințenia lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Pasajul evanghelic al acestei duminici începe prin cuvintele: „Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine îna­intea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu". Ce înseamnă a mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor şi cum se manifestă aceasta în zilele noastre?

Nu este greu să înțelegem ce înseamnă a mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor. Astăzi, trăim o epocă în care Hristos Domnul este mărturisit public pe toate canalele de comunicare în masă, în flux continuu. Există televiziuni, radiouri, presă scrisă, internet care vorbesc despre Hristos Domnul în auzul tuturor. La acestea se adaugă și o pro­ducție de carte teologică impresionantă. Sunt puține locuri în lume unde numele lui Hristos nu s-a făcut auzit. Ne putem întreba mai curând de ce această mărturisire nu are rezultate spectaculoase. Ci, dimpotrivă. Ne putem întreba de ce Europa, leagănul crești­nismu­lui de două mii de ani, se află într-un proces evident de descreștinare? De ce societatea noastră românească trăiește într-o dedublare: pe de o parte, mărturisind pe Hristos și chiar arătând lucrul acesta într-o viață liturgică bogată, în construire de biserici și mănăstiri cum nu s-a întâmplat niciodată în istoria noastră, și, pe de altă parte, în viața politică, economică, culturală, socială, funcționând pe criterii și judecăți exclusiv seculare. Răspunsul cel mai plauzibil ar fi acela că mărturia noastră nu este credibilă.

O mărturie credibilă este cea însoțită și confirmată de o viețuire în consecință. Cei care-L mărturisim pe Hristos ar trebui să trăim radical diferit de cei care nu cred în Dumnezeu și nu-L mărturisesc pe Hristos. Se pare că singurul lucru care ne deosebește este faptul că ne rugăm și mergem la biserică. Mă tem că în prea multa noastră vorbire despre Dumnezeu, despre Hristos și toate celelalte teme teologice, în loc să deschidem lumea noastră către cele dum­nezeiești, am asimilat cele dumnezeiești lumii noastre. L-am reinventat pe Dumnezeu și cele dumnezeiești în cheie lumească, L-am făcut ca pe unul dintre noi. Operăm mai curând cu concepte teoretice, cu idei despre Dumnezeu și mai puțin cu mărturii ale propriei noastre expe­riențe și viețuiri cu Dumnezeu.

Cred, așadar, că astăzi nu ducem lipsă de mărturie, ci de mărturie credibilă, lucru care ridică mari întrebări pentru noi teologii și preoții.

Noi ne amăgim crezând că, vorbind oamenilor despre Dumnezeu, aceștia chiar cred că noi viețuim cu Dumnezeu. Numai că în orice om există reflexul de a verifica spusele cuiva prin raportarea la viețuirea sa, la faptele sale. Nu vom crede pe cineva că ne este prieten sau că ne iubește din decla­rațiile lui, ci vom da crezare declarațiilor numai dacă acestea sunt însoțite de gesturi concrete, de fapte doveditoare. La fel și viețuirea cu Dumnezeu. E greu să-i convingi pe ceilalți că trăiești cu Dumnezeu numai prin vorbe.

Din Dumnezeieștile Evanghelii și din tradiția vie a Bisericii dintotdeauna, semnul cel mai convingător al viețuirii cu Dumnezeu este starea de pocăință și smerenie. Sunt două semne vizibile pentru oricine ale stării de pocăință: conștiința limitelor și a nimicniciei, pe de o parte, și a nu nădăjdui în tine și puterile tale, de cealaltă parte.

Cum trebuie înţeleasă expresia „cei de pe urmă vor fi întâi", astăzi, într-o vreme prin excelenţă a imaginii, a reclamei, a chipului branduit?

Este vorba despre evaluarea ierarhiilor lumești în cheie dumnezeiască, din perspectivă dumnezeiască. Ceea ce, după aprecierile oamenilor, ale instanțelor lumești - sociale, culturale, morale -, este plasat la urmă, în judecata lui Dumnezeu va fi înaintea tuturor. De altfel, la prima venire și la prima judecată a Domnului Hristos, poporul ales a trăit dureros această realitate a răsturnării tuturor ierarhiilor: păcătoșii sunt în atenția și simpatia Domnului, iar drepții nu sunt validați în dreptatea lor și se întorc triști și intrigați la casele lor după întâlnirea cu Domnul; vameșii și desfrânatele o iau înaintea protipendadei religioase, sociale și politice; săracilor li se binevestește, iar bogaților li se aduce la cu­noștință imposibilitatea mântuirii; străinii de neam sunt aflați mai credincioși decât fiii lui Israel; pescarii neștiutori de carte sunt preferați de Învățător filosofilor și ritorilor vremii; nevoia celui mai umil cetățean, fie el orb sau lepros, sau surdomut, sau demonizat, este mai presus de sfințenia Sabatului; decadența și umi­lința sunt stări care trezesc interes Învățătorului, în timp ce profilul de succes, cuviința, cumințenia îi trezesc mai curând dezgust, conștiința chinuită este preferată conștiinței împăcate, liniștite...

Poporul lui Dumnezeu avea să-L elimine pe Mesagerul drep­tății dumnezeiești, contribuind, fără să știe și fără să înțeleagă, la cea mai scandaloasă răsturnare de ierarhii: instrumentul celei mai batjocoritoare morți, crucea, avea să devină lemnul dătător de viață veșnică, cel din urmă obiect va deveni cel dintâi, cel mai prețuit și mai cinstit. Verdict dumnezeiesc implacabil. Crucea devine semnul cosmic al infirmării și osândirii definitive și irevocabile a ierarhiilor omenești, al oricărei îndrep­tă­țiri de sine, sau păreri de sine, sau al salvării omului prin sine.

Domnul Hristos va proclama în auzul tuturor oamenilor, până la sfârșitul veacurilor, adevărul care răstignește orice ierarhie omenească, anume că: „Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință" (Luca 15, 7). Ne arată un adevăr crud, că drepții nu sunt cu adevărat drepți, ci numai se cred drepți în temeiul unor ierarhii omenești și că împărțirea oamenilor în drepți și păcătoși, făcută evident de cei care se cred drepți, este o amăgire și o mare capcană.

Cum putem descifra sau recepta prezenţa sfinţilor în viaţa noastră?

Simt nevoia să spun mai întâi că întrebarea sfinției voastre operează cu un sens restrâns al sfințeniei. Din această perspectivă trebuie să repetăm adevărul spus de dumne­zeieștile Scripturi că numai Dumnezeu este sfânt. Omul participă sau se împărtă­șește de sfințenia lui Dumnezeu. Și nu numai omul, ci întreaga făptură. De aceea noi vorbim de „locuri sfinte", „lucruri sfinte", „locașuri sfinte" etc., înțele­gând prin aceasta că respectivele rea­lități au primit pecetea sfințe­niei lui Dumnezeu.

Înainte de a vorbi despre sfinții din calendar, trebuie să spunem că în primele veacuri ale Bisericii toți creștinii se numeau sfinți, mărturisind prin aceasta adevărul fundamental conform căruia creștinul este omul care în urma mărturisirii credinței în Hristos Cel înviat primește prin Taina Botezului darul Preasfântului Duh, sfințindu-se astfel.

Când, în Rugăciunea cântării întreit sfinte și în Rugăciunea din timpul cântării heruvimice, preotul repetă afir­mația „Dumnezeule Cel Sfânt, Care întru sfinți Te odihnești", nu se referă la sfinții din calendar, ci la toți creștinii. Dumnezeu se odih­nește în toți creștinii, în toți cei botezați și de aceea numiți sfinți.

Ar trebui să fim foarte preo­cupați și tulburați de faptul că nu simțim această sfințenie în noi. Este, într-adevăr, o mare problemă. Dacă am reuși să receptăm sfin­țenia în noi, atunci am avea cu siguranță și o mărturie credibilă în fața lumii, așa cum se întâmplă cu mărturia sfinților din calendar.