Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Slujire și misiune în pandemie pentru românii din Italia

Slujire și misiune în pandemie pentru românii din Italia

Galerie foto (8) Interviu
Un articol de: Darius Echim - 26 Iul, 2020

După o maledetta primavera (primăvară afurisită), dacă ar fi să cităm unul din faimoasele cântece ale Lorettei Goggi, întreaga Italie se resimte. Sub toate aspectele - economic, turistic, medical și, de ce nu, spiritual. În contextul crizei provocate de noul coronavirus, ieromonahul dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, aflat la studii de pregătire pentru cel de-al doilea doctorat în științe sociale la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, ne-a vorbit despre misiunea sa, atât ca student-doctorand, cât și ca slujitor al Altarului în peninsula afectată puternic de pandemia de COVID-19. 

Părinte Maxim, de cât timp vă aflați în Italia și cum v-a afectat pandemia activitatea de cercetare?

Sunt deja în Italia de aproape doi ani. Am venit în anul 2018, ca bursier al Universității Pontificale Angelicum din Roma. Ca student, aceste momente grele au dus la metamorfozarea activităţii mele aici, nu la sistarea ei. Cursurile ce se ţineau înainte în aulă, acum, s-au mutat în spaţiul virtual, programul rămânând însă acelaşi. Diferenţa este că nu ne mai vedem faţă în faţă cu profesorii, ci prin intermediul camerei video. În ceea ce priveşte preocupările academice, aş zice că ele au sporit de atunci, căci, dată fiind situaţia, profesorii au pus mult mai mult accent pe diferitele forme de muncă individuală, decât în condiţii normale. Ca doctorand, am continuat să muncesc ca înainte. 

Având în vedere faptul că sunteți preot, cum și în ce condiții ați îndeplinit slujirea sacerdotală?

Ca preot, dat fiind faptul că locuiesc la un părinte român, ­care a avut amabilitatea de a mă invita să îi fiu oaspete pe durata pandemiei, am încercat, de asemenea, să intensificăm activitatea de slujire. Am adus acasă cele trebuincioase şi în toate aceste luni am slujit cu regularitate. La un moment dat, credincioşii au vrut şi ei să ia parte la slujbe. Soluţia ne-au oferit-o mijloacele moderne. Prin diverse platforme sau motoare de comunicare, am transmis cu regularitate, fie integral, fie sub formă de fragmente, slujbele din această perioadă, alături de mesajele duhovniceşti specifice perioadei prin care am trecut. Atât s-a ­putut, dar a fost totuşi important. În plus, părintele şi-a făcut un program regulat, ce presu­punea cercetarea lor telefonică şi consilierea celor care ajunseseră în impas. Unde s-a putut, i-a ajutat şi material sau financiar.

Dat fiind faptul că parohia a desfăşurat înainte de pandemie o rodnică activitate catehetică, ne-am simţit nevoiţi să ne ocupăm şi de acest aspect. Doamna preoteasă mi-a cedat mie cate­hezele pentru o perioadă. În acelaşi timp, m-a ajutat, având în vedere faptul că a absolvit şi un masterat în informatică, să ges­tionez activitatea cu tineretul prin intermediul mijloacelor ­moderne. Astfel, săptămână de săptămână, ne întâlnim cu tinerii, discutăm diverse lucruri, ­vizionăm mici ­filmuleţe cu conţinut religios şi încercăm să înţelegem care sunt aspectele fundamentale de natură religioasă de care trebuie să ţinem seamă. 

Închiderea bisericilor, un gest care a născut multă revoltă interioară 

Cum a văzut un preot ortodox român Italia aflată în stare de urgență, sub asediul COVID-19?

Să fiu sincer, am fost speriat că o ţară ca Italia, cu un sistem de sănătate funcţional, a fost atât de lovită de această pandemie. Nu vreau să mă gândesc ce ar însemna un astfel de val în spaţiul românesc. Să ne ferească Dumnezeu! La fel de şocat sunt de modul în care mapamondul a fost luat pe nepregătite. Prefer să mă refer însă la situaţia Italiei, despre care am mai multe informaţii.

Ţara a fost lovită din toate punctele de vedere. Economia va avea cu certitudine de suferit multă vreme de acum încolo. ­Relaţiile dintre oameni s-au ­deteriorat. De îndată ce s-a instituit starea de urgență, ea a venit la pachet cu diverse încercări de dezinformare, ca şi în ­România, de altfel. Acest fapt a sporit panica şi neîncrederea dintre oameni. Va mai dura niţel până ce va fi depăşită această stare. Din punct de vedere spiritual, lumea a resimţit închi­derea bisericilor. Italia e o ţară majoritar catolică, dar care are, de asemenea, un număr mare de ortodocşi români - peste un milion, la care se adaugă ruşi, greci sau alte naţionalităţi. Până la un punct, s-au resemnat. După o lună, deja se vedea dorinţa de întoarcere, dublată de o revoltă interioară. Vedeam asta şi din modul în care oamenii sunau să întrebe cât va mai dura. Era parcă un fel de tristeţe în glasul lor. Oamenilor le lipsea spovedania, le lipseau slujbele, Împărtăşania, rugăciunea în comunitate. „Casa omului nu e biserică!”, zice un proverb de la mine din Bistriţa. Mă tem că aşa este şi că aceste vremuri ne-au dovedit-o.

Poate că ar trebui să spun că starea de revoltă a fost uşor amplificată şi de aparenta contradicţie în declaraţii între reprezentanţii Bisericii Catolice. Noi, ca ortodocşi, nu prea avem un cuvânt de spus în dialogul cu statul italian, fapt pentru care am privit cu interes spre ei şi spre Papa. La un moment dat, în timp ce conferinţa episcopală făcea eforturi susţinute pentru redeschiderea locaşurilor de cult în condiţii de siguranţă, Papa era când rezervat, când împotrivă. Acest lucru a sporit, atât în ­rândurile noastre, cât şi ale lor, starea de anxietate. În cele din urmă, ne-am bucurat enorm când am văzut decretul ce permitea slujirea, e drept cu restricţii, ­începând cu data de 18 mai. Se vor fi gândit oficialii italieni că trebuie să fie dificil să nu poţi participa la înmormântarea rudelor, să-ţi botezi copiii sau să participi la slujbă! Sau, cine ştie, vor fi trecut poate şi ei prin asta! 

Aici, oamenii îți propun ei teme pentru predica duminicală 

Cum vedeți slujirea în viitor?

Sper din suflet că aceste momente ne vor fortifica în credinţă şi ne vor ajuta să apreciem mai mult în viitor privilegiul de a participa la slujbe. Vom vedea cum evoluează lucrurile în Italia și în lume. La nivelul pandemiei, Europa pare că se apropie de al doilea val al infectărilor cu noul coronavirus. Desigur, ceea ce s-a întâmplat în primăvară e un semnal de alarmă că Biserica trebuie să fie oricând pregătită pentru a face faţă unor provocări de felul acesta, să aibă mereu un plan B la care să apeleze. 

Ce ar trebui să învățăm de la frații noștri din diasporă?

Am descoperit un lucru frumos la cei de aici, anume faptul că nevoia de Dumnezeu şi cea de Biserică sunt mai puternice, mai vizibile şi exprimate cu mai mult curaj aici. Poate pentru că în Italia, pe meleaguri străine, spiritualitatea are şi o dimensiune socială şi una identitară. Te ajută să nu te dezrădăcinezi. Comunităţile de aici sunt mult mai unite, iar legăturile care se stabilesc între oameni şi între ei şi Biserică sunt mai strânse decât cele pe care le-am descoperit în ţară. Am fost bucuros să văd asta şi cred că am putea învăţa asta de la ei. În plus, sunt parcă mai iubitori de tradiţii şi ştiu mereu să lege religia de tradiţia autohtonă, fapt care, în ţară, în ultima vreme, a fost desconsiderat. Şi preocupările de natură teologică sunt ­altele. Dacă în anumite comunităţi rurale vârstnicii sunt mulţu­miți, orice le-ar spune preotul, aici, oamenii au anumite pretenţii: citesc, se documentează, vin cu întrebări, te forţează oarecum să fii mereu adus la zi şi uneori îţi dau temă pentru acasă, sau de predică. Şi aici, nevoia de cateheză e mare, însă oamenii sunt parcă mai dornici să afle lucruri noi despre credinţă, decât cei din ţară. 

O trudă zadarnică 

Dar cei de la noi, ştiind că de aici au plecat majoritatea?

Ar putea să înveţe, cu precădere de la bunicii noştri, lucruri privitoare la aşezarea sufletească, adevăratele valori ce trebuie preţuite şi prioritizarea lucrurilor în propria viață. Mă tem că, uneori, oamenii de aici sunt prinşi într-un ciudat angrenaj, care-i obligă să se împartă între serviciu, familie, biserică, şi că pun accentul mai mult pe lucrurile materiale, decât pe cele spirituale, pe care nu le neglijează totuşi.

Accentele au fost, în opinia mea, mai bine puse în ţară, pe vremuri. Cu câtva timp în urmă m-a uimit un lucru. L-am însoţit pe părintele Nicolae, protopopul de Lazio 3, de Bobotează, la binecuvântarea caselor. Am întâlnit extrem de mulţi oameni bolnavi, unii în fază terminală. Au venit aici cu câteva decenii în urmă, au trăit în condiţii inumane, ca să pună ban peste ban, unii mi-au povestit că locuiau câte 17 oameni într-un apartament cu două camere. Apoi, au început să câştige mai bine, şi-au adus familiile, s-au mutat în chirie, în cazul în care familia nu s-a destrămat între timp. Au investit banii câştigaţi în ţară, preferând să trăiască în Italia în condiţiile în care a trăit fiul risipitor după ce a risipit averea, cerşind după roşcovele porcilor. Au făcut vile în ţară, unde cel mai probabil copiii lor, care s-au adaptat deja aici, nu se vor mai întoarce. Acum se sting, suferinzi, investind ultimii bănuţi în medicamente, care nu fac altceva decât să le prelungească agonia. Nu vi se pare că ar fi putut învăţa ceva din modul de viaţă, poate mai sărac, dar totuşi sănătos, al strămoşilor?! 

Pandemia și ecologizarea forțată a planetei 

Părinte Maxim, cum să interpretăm această pandemie care a lovit întreaga lume?

Cred că e o adevărată declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu pentru tot pământul, înţeles ca planetă şi comunitate umană. Gândiţi-vă: toate declaraţiile autorită­ților privind grija față de mediu, ale ecologiștilor, ale Gretei Thunberg, ce-au făcut? Au inflamat mulţimi care au protestat, au strigat că trebuie făcut ceva, oprite poluarea şi distrugerea planetei. Apoi, s-au urcat în aceleaşi maşini care poluează, s-au întors la casele lor şi au continuat să trăiască ca înainte, continuând distrugerea sistematică a planetei. Or, în starea de urgență, dar și după numărul de noxe, s-a redus simţitor. În ultimele luni, cantitatea de ­deşeuri produsă a fost sensibil mai mică, iar planeta începe şi ea să respire. Dumnezeu s-a gândit şi la ea!

Cât despre noi, oamenii, mă tem că eram tare prinşi în angrenajul acesta social şi nu reuşeam să punem preţ pe lucrurile cu adevărat valoroase. Vremurile acestea ne-au oferit răgazul să ne descoperim pe noi înşine. N-a fost, cu siguranţă, foarte plăcut, să ne dăm seama cât suntem de fragili şi să vedem ce contează cu adevărat. Să facem lucruri cu adevărat ziditoare şi să redescoperim vocaţia autodidactă a fiinţei umane, care a dus mereu la progres. Să sperăm că vom pune în practică ceea ce am învăţat în această perioadă. 

Un tânăr vlogger român spunea că „viața poate fi trăită în frică sau în iubire”. Ca tânăr ieromonah, cum comentați această afirmație?

Să fiu sincer, eu nu sunt adeptul fricii. Vor fi tinerii noştri fricoşi, e dreptul lor, eu nu-s! Frica e un apanaj al necredinţei. În toată această perioadă am avut tot felul de simţăminte: de revoltă, de ­depresie, de bucurie. De frică, foarte puţine şi de scurtă durată. În general, poate şi pentru că m-am străduit să mă menţin într-un ­tonus optimist. Eu socotesc că s-a greşit înfricoşându-se lumea cu această pandemie. Autorităţile nu au ştiut cum să gestioneze informaţia, iar influencerii, care ştiu că din faptul de a fi „bau-bau” îţi poţi construi o audienţă, au speculat acest lucru. După toate acestea, nu cred că sentimentul de frică e cel cu care ar trebui să rămânem. Dimpotrivă, ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra unor ­lucruri constructive. Să învăţăm ce important e să fim împreună şi cât de uşor putem pierde acest drept, să dăm importanţă lucrurilor care chiar contează şi să ­direcţionăm sentimentele care trebuie spre cei dragi.

Cred că e important să învăţăm să fim noi înşine în relaţia cu ceilalţi, spre a nu fi copleşiţi de regrete în momentul în care nu-i mai avem aproape. Dar să fim noi înşine cei buni! Aceştia suntem noi cei adevăraţi! De multe ori, sub masca mărturisirii adevărului, le spunem celor din jur tot felul de lucruri urâte şi jignitoare pentru ei, chipurile, să-i ajutăm. Când ar trebui să spunem ce simţim sub aspect pozitiv, tare ne mai cenzurăm. N-am spune „mulţumesc”, „te iubesc”, „îmi lipseşti”, „îţi rămân îndatorat”, „însemni foarte mult pentru mine”, în ruptul capului! Cred că acesta este momentul să începem să ne dăm seama că putem să o facem. Nu e greu. Aşa se va realiza tranziţia ­din­spre o frică generalizată, care, în opinia mea, nu e altceva decât o halucinaţie colectivă, o proiecţie a minţii noastre, spre o civilizaţie a iubirii, care reprezintă, în fapt, vocaţia noastră social-antropologică, iertat să-mi fie intenţionatul pleonasm! 

Cu ce învățătură credeți că ar trebui să rămânem și cum să ne raportăm la ziua de mâine, la aproapele?

Deşi ne place să ne credem puternici, importanţi, stăpâni pe situație, cred că e un semn că nu suntem altceva decât nişte făpturi extrem de fragile, nişte ­trestii ce pot fi culcate de cel mai moale vânticel. În plus, socotesc că trebuie să privim cu recunoştinţă ziua de mâine, căci e o a doua şansă, e un semn că Dumnezeu încă ne iubeşte.