„Spectacolul de teatru are nevoie de contingența publicului”

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova şi-a dovedit de-a lungul anilor valoarea, importanţa şi necesitatea absolută în viaţa culturală a cetăţii. Aici s-au născut marile spirite ale artei actoriceşti, personaje emblematice şi repere de suflet pentru marele public. Între ­aceştia, mari actori ai ­Băniei de ieri şi de azi, ­se numără şi maestrul Constantin Cicort, ­îndrumător şi dascăl al noilor generaţii de actori, formaţi la Universitatea din Craiova. 

Maestre Constantin Cicort, sunteți unul dintre actorii emblematici ai Teatrului Național din Craiova și tot­odată ai artei teatrale românești. Experiența dum­neavoastră adună multă trudă dăruită acestei frumoase arte de profunzime sufletească. Vă rugăm să ne vorbiți despre legătura pe care aţi împărtăşit-o şi o împărtășiți cu scena și cu publicul în acești ani de experiență artistică.

Se spune că din toată activitatea (cariera) artistică, rămâi doar cu câteva roluri definitorii (emblematice), pentru spectatori, pentru critica de specialitate (cronicarii efemerei arte săvârșite de actor) ori colegi și pentru tine, chiar. Din suita celor peste 60 de roluri pe care le reține fișa mea de creație artistică, am rămas în memoria afectivă cu câteva roluri ca: „Nick” din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de Edward Franklin Albee (debutul meu ­scenic, din anul 1990), la Teatrul Național din Craiova, alături de artistul emerit Radu Beligan; „Dragomir” din „Năpasta” de I.L. Caragiale, pe care l-am reprezentat vreme de 15 ani (2002-2017), fiind cel mai longeviv spectacol din repertoriul teatrului; dar mai ales, în 2004, cu „Malvolio” din „Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului” (după A douăsprezecea noapte) de W. Shakespeare, în regia excepționalului artist Silviu ­Purcărete, spectacol ce s-a jucat pe parcursul a nouă ani, fiind selecționat în acest răstimp la 15 festivaluri de teatru (șase în țară și nouă în străinătate).

Scena - „amvonul actorului”

Scena cred că este amvonul de unde actorul propovăduiește ideile personajelor pe care le ­interpretează seară de seară. Scena e locul ciocnirilor emo­ționale, al contradicțiilor ideatice pe care dramaturgul le așază în textul elaborat de către el la masa de lucru și pe care actorii trebuie să le potențeze adecvat, în așa fel încât să ­producă în publicul spectator catharsis-ul eliberator. Dacă nu e conflict dramatic (tragic și/sau comic) în spectacolul teatral, se poate lesne cădea în ritual, care sigur e mai puțin expresiv și cred că e doar pentru inițiați. Bucuriile relației cu spectatorul în sala de teatru pot spune că sunt nenumărate: aplauzele de final și privirile admirative vin să certifice că ai reușit să-l porți într-o altă lume decât cea reală, i-ai dezlegat zăgazurile simțirii și l-ai dus cu tine în lumea poveștii dramatice la care a asistat în acea seară.

„Să iubești teatrul din tine și nu pe tine în teatru” 

Cum se regăsește actorul înaintea marilor sale roluri? Poate fi vorba aici despre o dedublare sau despre identificare cu personajul pe care îl interpretează?

Se spune că nu există roluri mari sau mici, ci doar actori expresivi sau mai puțin hărăziți. Indiferent că rolurile sunt de mai mare ori mai mică întindere în desfășurarea spectaculară, ele ar trebui tratate cu grijă, dragoste și profesionalism. Sau, altfel spus, să iubești teatrul din tine și nu pe tine în teatru. Am jucat și roluri de mai mică anvergură. Îmi aduc aminte că „Osrick”-ul meu din „Hamlet” (în 1997, cu Adrian ­Pintea) a făcut furori în breaslă. Recent (în 2019), personajul episodic „Tatăl” din „Casa cu suricate” de David Drábek, în regia lui Radu Afrim, mi-a adus multe aprecieri pozitive. Și ar mai fi… Se spune în breasla actoricească că există și maeștri ai rolurilor mici, din care reușesc să facă adevărate „bijuterii”. Socot că dacă reușești să fii expresiv și convingător pe o partitură de mai mică amplitudine, atunci ai har. Artistic. Cât despre felul în care fiecare actor/actriță se raportează la realizarea (construcția) personajului ține de intimitatea creatoare a fiecăruia în parte. Apoi mai intervin relațiile cu partenerii scenici, raporturile cu propunerile regizorului artistic, raporturile cu scenografia, muzica și sceno-tehnica aferentă. Cred, totodată, că dincolo de experiența de viață și cea culturală, de tehnica personală a actantului - intuiția poate fi hotărâtoare în demersul creator scenic. Cred că e de dorit să facem noi pași spre personaj și nu să aducem personajul la noi. Aici intervine, însă, și „cheia” în care e montat spectacolul. Sper că nu am fost prea încâlcit ori ermetic!

„Există cu siguranță o dimensiune spirituală a fiecărui rol în parte” 

Sunteți actor de teatru, dar ați apărut cu succes și în numeroase producții cinematografice. Cum vedeți diferența dintre scenă și „sticlă”?

Da, în câteva seriale de televiziune la MediaPro: „Inimă de țigan” (2007-2008) și „Regina” (2008-2009), care au avut un succes extraordinar atât în țară, cât și în străinătate, apoi în serialul de epocă „Aniela” (2009-2010) - și în câte un episod din „Lecții de viață” (2014), „Las Fierbinți” (2016). În 2012 am filmat în lungmetrajul artistic al domnului Silviu Purcărete, „Undeva la Palilula”, și sunt extrem de încântat că am avut prilejul să fac parte din acest magnific, subtil și rafinat proiect. Pe de o parte, teatrul ca artă se desfășoară pe alte coordonate. El nu poate ființa ca act spectacular decât în prezența publicului. Există un tip de energie care circulă între scenă și sală, de aceea se și zice că „fiecare sală își are spectacolul pe care îl merită”. Ce e splendid la teatru e că simți, percepi, că poți să-i iei pe spectatori în împărăția ta (a personajelor care se confruntă, a poveștii, a ficțiunii dramatice). Aici folosim mijloace excesive, ample, pe când la filmare trebuie să ai altă măsură ­expresivă. Totul e interiorizat, se recurge la mijloace verbale, gestuale și comportamentale parcimonioase. E un set de alte tehnici expresive la film decât într-o sală de teatru, într-un spectacol de teatru. Spectacolul de teatru e repetitiv și poți să aduci pe parcursul repre­zentațiilor noi profunzimi în felul în care joci scenele cu partenerii, ori cum lansezi replicile către ceilalți actanți, ori cum asculți replicile celorlalți și reacționezi în personaj. La film… ce ai filmat e bun filmat. Apoi, mai depinzi de felul în care ai fost filmat și nu în ultimul rând de felul în care se face montajul. Filmul, însă, îți conferă o sumedenie de alte satisfacții, cum ar fi popularitatea. Am constatat-o din plin după celebrele seriale în care am jucat și pe care le-am enumerat mai sus. Mai ales prin intermediul filmului de televiziune pentru că „intri” în aproape fiece casă de pe teritoriul republicii, adică ajungi cu arta ta în mediile în care ca și actor de teatru nu poți pătrunde, poate, niciodată. Or, ce poate fi mai înălțător pentru un actor decât să bucure pe câți mai mulți oameni! Există cu siguranță o dimensiune spirituală a fiecărui rol în parte. 

„Ghidăm personajul prin trinitatea: gând, trăire, redare” 

Cum ați putea să ne descrieți această artă astfel încât noi, spectatorii, să o înțelegem ca trăire și emoție actoricească?

Sigur, nu există proceduri standard ori rețete infailibile. Dar, în principiu, judecăm personajele după adevărurile spuse de ele despre ele, ori despre celelalte personaje. Decidem dacă sunt adevărate și/sau false replicile pe care autorul dramatic le-a pus „în gura personajului” despre el, ori despre celelalte personaje. Se poate studia, în perioada de decriptare și documentare despre personaj, contextul socio-economic, contextul istoric, contextul cultural etc., dacă și când e cazul. Apoi ne apucăm strașnic și vajnic de „lecturi la masă” sub directa îndrumare regizorală. Și pe măsură ce frământăm „aluatul creației”, descoperim valențele intrinseci și extrinseci ale personajului, stabilim relațiile dintre personaje. Apoi se trece la învă­țarea textului și „ridicarea la verticală” (repetiții cu mișcare în scenă). Apoi pigmentăm cu emoție și trăire actoricească. Apoi în fiecare reprezentație spectaculară pe „pragurile” desemnate în repetiții ghidăm personajul prin trinitatea: gând, trăire, redare. 

Există o frumoasă melodie pop, rămasă vie pentru numeroase generații, „Un actor grăbit”. Cum vede actorul Constantin Cicort această grabă în societatea actuală în care, vrând-nevrând, cu toții suntem ­„actori grăbiți”?

Suntem, din nefericire, într-o goană, iertat să-mi fie termenul, bezmetică. După ce?… Uneori nu știm nici noi. Poate dacă societatea noastră se va mai așeza, dacă vom adopta reguli pe care să le respectăm cu toții, de la „vlădică până la opincă”. Poate…

„On-line”-ul e o soluție de compromis pentru vremuri pandemice 

Există viitor pentru varianta „on-line” a culturii ­artistice în teatru? Se mai transmit aceleași emoții?

Nu. Nu cred. Spectacolul de teatru are nevoie de contingența publicului. În afara acestei contin­gențe, el, spectacolul, nu există, spun esteticienii artei teatrale. Dacă stăm în intimitatea căminului nostru și ascultăm/vizionăm teatru, e cu totul diferit față de a fi prezent într-o sală de spectacol în care rezonezi mental, vizual și emoțional cu actorii care desfă­șoară în scenă urzeala pregătită pentru public. „On-line”-ul e o soluție de compromis pentru vremuri pandemice… Dea Bunul Dumnezeu să scăpăm cât mai ­iute de „dictatura” asta sanitară.

Sunteți un om credincios, prețuiți tradiția și valorile Bisericii străbune. Vă rugăm, un gând pentru cre­dincioșii noștri în prag de sărbători!

Salut bucuros pe toți frații creștini cu versetele 6 și 7 ale capitolului al patrulea din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțu­mire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru ­Hristos Iisus”. Amin. Sărbători binecuvântate!