Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Suntem chemați să ne odihnim în darul iubirii lui Dumnezeu

Suntem chemați să ne odihnim în darul iubirii lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Alina A. Rotaru - 11 Iul, 2021

Într-un interviu cu părintele Constantin Necula, am purtat discuţii despre credinţă şi ştiinţă, viaţă şi moarte, rugăciune şi pandemie, bărbat şi femeie, călăuzire în viaţă şi cultură religioasă.

Părinte, vă întreb ca un copil plin de candoare și do­rință de adevăr: Cine este Dumnezeu și ce vrea de la mine?

Dumnezeu este Tatăl nostru, Părintele ceresc care ne sprijină părinții pământești să ne crească frumos, demn, curajos. E Cel Care nu doar a făcut cerul și pământul, ci îl și protejează de noi, de noi, oamenii, și de răutatea noastră. El este Tatăl pentru că ni L-a descoperit Domnul Iisus Hristos, Fiul Său, Care S-a întrupat - adică a luat trup ca al nostru, afară de păcat - pentru iertarea păcatelor noastre prin pătimire, moarte, răstignire și Înviere. Pe El cred că îl știi mai bine pentru că îl vezi mai des în icoane și de cele mai multe ori este însoțit de Maica Sa, Maica Domnului. Iar după Învierea Lui și Înălțarea Sa la ceruri ne-a dăruit în mijlocul nostru pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, Împăratul ceresc care este pretutindenea și pe toate le plinește. De aceea este Dumnezeu-Treime, adică Dumnezeu este Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Ce vrea de la mine și de la tine? Să fim oameni, atenți în cele ale frumuseții sufletului și plini de bucurie, gata să împlinim pentru noi cele ale vieții noastre. Să rămânem oameni când ceilalți își pierd omenia, dar nu pentru că ei o pierd, ci pentru că noi credem în Dumnezeu și în puterea Lui de a ne ține vii și dincolo de moarte.

Ce înseamnă un ecumenism sănătos, care respectă diferențele dintre diversele orientări religioase?

Pentru mine modelul ecumenismului îl reprezintă Sfântul Apostol Pavel, care este Apostolul neamurilor pentru că nu s-a cramponat de nimic din ceea ce l-ar fi oprit să vestească Evanghelia celor însetați de ea. De aici toată teologia sa, mistica și ascetica sa, fără asumarea căreia ecumenismul este o ideologizare ieftină. Nu. Ecumenismul înseamnă asumarea identității Ortodoxiei cu prețul vieții fără a face din asta un act de bravură, ci unul de mărturie a normalității. Așa îl respect pe celălalt din punct de vedere religios. Spunându-i că eu nu îmi trăiesc Ortodoxia ca pe o religie, ci ca pe o credință. Un mod de a fi în Hristos. Asta mă obligă la bun-simț, cultura dialogului și cunoașterea fundamentelor cre­dinței mele. Care nu se negociază ge­nerație după generație în funcție de simpatii sau antipatii personale. Ceea ce știu sigur este că exercițiul ecumenismului real mă face atent la marele dar care este credința mea și cât de mult poate să-l ajute pe fratele meu de altă credință ori religie să vadă pe Dumnezeul meu ca un Dumnezeu al slavei. Exigent și iertător deopotrivă.

Anul trecut și în acest an ne-am confruntat cu imi­nența și amenințarea mor­ții mai mult decât în alți ani, din cauza contextului de pandemie. Cu toții știm că suntem datori cu o moarte, însă gândul morții creează teamă intensă. Care ar trebui să fie atitudinea creș­tinului în fața morții?

Una autentificată din înfruntarea ei. Pe mine mă înspăimântă să aflu cum oameni care neagă pandemia se tem să nu moară. Cum stând ascunși în turnuri de fildeș și speriați de veștile de pe frontul vieții și morții din spitale își dau cu părerea, dar nu coboară în tranșee. Aici îmi pare că e cheia: înțelegerea înfruntării morții. Să o înfrunți în numele Domnului Iisus Hristos.

Unde se întâlnesc și unde se despart știința și religia?

Se întâlnesc în Adevăr și se despart în păreri. Adevărul știin­țific nu face - de secole - decât să confirme adevărul intuit de gândirea Bisericii, gândirea religiei. Când se ideologizează, acest Adevăr este rupt de Dumnezeu și devine adevăr de grup, de unde nefericitul plural de adevăruri. De obicei mă despart, ca om religios, de orice om de știință care face propagandă adevărurilor sale intermediare și care de la atitudinea pseudoștiinței rănește religiosul. Pe care îl transformă în pseudoreligios pentru a-l caricaturiza și ataca. Nu am descoperit vreun om de știință serios, cu rezultate științifice, nu cu publicitate pe teorii de netestat, care să nu respecte universul spiritual care poartă la lumină descoperirile sale. Oamenii de știință nu sunt decât sacerdoții scoaterii la lumină a legilor eterne ale Universului pe care uneori nici religia nu le intuiește, dacă nu sunt revelate.

Provocările din viața de zi cu zi deseori ne tracasează și ne storc de energie, iar la sfârșitul zilei ne liniștim cu greu sufletul. Ce putem face ca acest proces să fie mai ușor?

Să ne oferim timp și răbdare ca oameni. Nu suntem, slavă Domnului, roboți. Avem nevoi și printre acestea există și nevoia de rugăciune, de liniște, de cultură și har. Or, pentru acestea toate suntem chemați să ne odihnim în darul iubirii lui Dumnezeu. Ne rugăm ca o alergare, alergăm ca într-un ritual. Cheia fiecărei zile este: Iartă-mă! E cea mai scurtă rugăciune pe care o putem adresa lui Dumnezeu. Dacă doar înșirăm cuvinte, nu reușim nicicum comuniunea cu El, Care este Izvorul iubirii și al iertării. Prea des reducem totul la trupesc, la ceea ce vedem. Or, viața are şi o parte nevăzută, fundamentală, vie. A merge la Liturghie e una, a trăi în Liturghie e alta. Importantă nu este doar alergarea, ci și direcția ei. Alergăm deseori anapoda, nu spre locul unde ne aș­teaptă Hristos să ne încununeze. Cred că e ispita vremii de acum.

Cum ne apropiem de Dumnezeu în pustie, când El pare departe, când rugăciunile nu primesc răspuns, când încercările ne cople­șesc?

Făcând efortul minim de a înțelege că Dumnezeu nu este niciodată departe. Ci noi alergăm într-o „centrifugă” spre marginile iubirii Sale, care nu există decât în mintea noastră. Poate dacă am fi mai atenți la ce gândim, am percepe altfel efortul Mântuitorului de a plăti pentru păcatele noastre. Nu avem de ce dialoga strident cu Hristos Domnul pentru că inima Lui e dispusă să asculte, să înțeleagă, să ierte. Mi se pare foarte important să ne recuperăm înțelegerea adevărului ­legat de Biserică și Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu roșcove suntem în Țara Necunoscută, al cărui stăpân nu e Dumnezeu. Dacă ne mulțumim cu roșcovele cunoaș­terii, merităm să rămânem acolo, în zdroaba noastră. Amintirea unui Tată Care iubește, care își hrănește pe săturate robii, aceasta e mântuitoare.

La începutul pandemiei, am considerat că această încercare ne va face mai buni, mai apropiați unii de alții. La mai mult de un an distanță suntem dezbinați între opinii și deseori agresivi în abordare. Ce credeți că ne-a învățat acest an ­diferit de tot ce am trăit ­până acum?

Am învățat că murim cu mult înainte de a muri dacă ne lăsăm sugrumați de frica morții. Cred că am învățat să ne respectăm comunitățile mai mult și că nu putem înfrunta singuri totul. Cu excepția însinguraților din chemarea lui Dumnezeu - dragii isihaști ai Bisericii, ceilalți avem nevoie de oameni ca să putem trăi, respira, părtăși. Cred că pentru mine a fost anul în care am învățat că morții îi este dată moartea și că Învierea e darul cel mare prin care Domnul Iisus Hristos ne-a înnobilat în veșnicie. Nu e diferit de ceea ce știam. Dar în Valea Morții și a Plângerii am redescoperit forța Duhului Sfânt, puterea Sa de a ne aduce la viață. În zori, în sălile de ATI, suflarea morții e biruită de binecuvântarea Duhului Sfânt.

Există o călăuzire divină, specifică pentru viața noastră, dacă da, cum o putem afla?

Biserica ne învață simplu, ca pe copii, un lucru pe care Mitropolitul Antonie Plămădeală ni-l așeza la inimă des: „Cine voiește să se mântuiască, cu Întrebarea să călătorească!”. Fiecare cu întrebarea lui, deci cu planul lui de răspuns. În general, importanța răspunsului vine din dialogul cu oamenii duhovnicești. E important să descoperi de unde își află izvor de har răspunsul la întrebările cu adevărat importante pentru mântuire. Planul divin, pe care din nefericire sincretismul vremurilor l-a transformat într-un soi de fast-food spiritual cu de toate, presupune duhovnic, ascultare, dragoste.

Conform creștinismului, care este menirea femeii și care este menirea bărbatului?

Pentru răspunsul la această întrebare am avea nevoie de sute de pagini. Dar în esență menirea celor doi este să se mântuiască. Bărbatul și femeia sunt Omul. Dumnezeu-Omul s-a întrupat pentru ca Omul, dobândind Duhul Sfânt - ținta exprimată atât de sintetic de Sfântul Serafim de ­Sarov - să poată deveni locuitor al Împărăției cerurilor. Drumul ascetic poate fi diferit, dar ținta e una. Fiecare om este o mântuire diferită, are o altă cale de a-și ­împlini menirea mântuirii!

De unde începem când vrem să ne formăm o cultură religioasă solidă?

De la a renunța să ne facem o cultură. Începând să te rogi să înțelegi în ce mod poți dobândi Duhul Sfânt care îți aduce adevărul aproape. Și atunci nu formezi tu cultura, ci ea se adaugă vieții tale, presupunând efort, muncă, asumare și har. Numai știind că e darul lui Dumnezeu, cultura devine „solidă” - fundamentată pe Piatra Care este ­Hristos. Asta în umbra smereniei, fără de care totul e... incultură.

Citeşte mai multe despre:   pandemie