După ce am trecut cu toţii călătoria Postului celui Mare şi am petrecut pe Domnul la groapă, aşteptăm cu mare bucurie marele praznic al Învierii. Despre încercările de a aşeza în realitatea cinematografică a zilelor noastre aceste evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, despre permanenta noutate şi prospeţime a marelui praznic, despre Biserică, ca realitate eshatologică, despre elanul ctitoricesc, precum şi cultul morţilor la români, ca mărturii ale credinţei în înviere ne vorbeşte părintele Constantin Coman, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, în interviul ce urmează.
Părinte profesor, suntem la finalul Săptămânii Patimilor. Această săptămână a fost prilej de inspiraţie pentru diferite filme despre viaţa şi patimile Mântuitorului Iisus Hristos. Ce părere aveţi despre încercările de a aşeza în realitatea cinematografică a zilelor noastre aceste evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc?
În spaţiul răsăritean ortodox nu au apărut astfel de iniţiative. Majoritatea încercărilor cinematografice în jurul acestui subiect vin din perspectiva occidentală, care se raportează diferit de noi la aceste evenimente. Răsăritul ortodox mizează mai mult pe aspectul tainic al lucrurilor, pe ceea ce se întâmplă dincolo de istorie, dincolo de vizibil, dincolo de perceptibil, pe o lume ce nu poate fi accesată foarte uşor cu simţurile fizice şi, bineînţeles, nici nu poate fi reprodusă foarte uşor. Singurele modalităţi de raportare a Răsăritului ortodox la aceste evenimente sunt cele liturgice, cele sacramentale. Noi, ortodocşii, avem o bogăţie imnografică şi liturgică care nu se regăseşte în alte tradiţii creştine. Să recunoaştem totuşi că nimic nu se poate compara cu slujbele din Săptămâna Patimilor în Bisericile noastre. Este vorba despre o actualizare dramatică - proprie spaţiului bisericesc ortodox - a evenimentelor ultime din viaţa Mântuitorului Hristos, culminând cu Crucea şi cu Învierea, la care credincioşi participă efectiv. Filmul despre Hristos este un spectacol. Ce se întâmplă în Biserică nu este spectacol, deoarece credincioşii nu asistă, ci participă la actul liturgic, care în esenţă este întâlnirea istoriei cu veşnicia, întâlnirea reală, deşi tainică, a omului cu Dumnezeu. Actul liturgic nu se adresează credincioşilor, ci este forma în care credincioşii se adresează lui Dumnezeu, ca reacţie a participării lor la evenimentele Patimilor, răstignirii şi Învierii lui Hristos. Dar nu este vorba numai despre un monolog, cel al credincioşilor către Dumnezeu, ci de un dialog, pentru că există răspunsul iminent al lui Dumnezeu. Un răspuns specific modalităţii de prezenţă şi de lucrare a lui Dumnezeu în lume, adică tainic, inefabil, în duh, dar extrem de real şi de profund. De aici sobrietatea, cuviinţa, pocăinţa, mulţumirea, slăvirea lui Dumnezeu şi toate celelalte. Nu cred că se poate descoperi o formă mai reuşită de raportare la istoria aceasta cutremurătoare decât cea liturgică.
Recuperarea realităţii în dimensiunea ei istorică
Cred totuşi că avem de câştigat din asemenea filme sau relatări romanţate ale vieţii Mântuitorului Hristos şi mai ales ale Pătimirilor Sale, şi anume o împrospătare a perspectivei istorice asupra evenimentelor respective. Tocmai pentru faptul că este orientat preponderent spre împărăţia lui Dumnezeu, spre aspectul tainic al lucrurilor, Răsăritul ortodox riscă un anume dochetism teologic, adică o subestimare a factorului istoric şi a realităţilor în dimensiunea lor istorică. Aceste filme, cum este, de exemplu, cel al lui Mel Gibson, ne ajută să recuperăm realitatea în dimensiunea ei istorică. Crucea a fost reală, Pătimirile au fost reale, batjocurile au fost reale şi, chiar dacă ele au condus la Înviere, nu trebuie în nici un fel minimalizate. Aceste filme pot fi o mărturie puternică în limbajul comun, uman şi lumesc, care poate funcţiona foarte provocator sau deşteptător pentru unii dintre credincioşi. Este un mod anume de a deschide fereastra spre această istorie cu-tremurătoare.
Filmele religioase din Răsărit (cele realizate de Tarkovski, de exemplu) au altă perspectivă şi respectă caracterul acesta tainic, inefabil şi discret al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu.
Trăirea sărbătorii Învierii ca şi cum ar fi prima oară
Suntem în pragul marelui praznic al Învierii. În fiecare an sărbătorim Paştile, însă de fiecare dată ne bucurăm de venirea lui ca şi când ar fi prima oară. De unde vine aceast sentiment, această trăire ?
Patimile, Crucea şi Învierea lui Hristos sunt evenimente cosmice şi veşnice, adică mereu prezente şi lucrătoare, datorită faptului că au ca erou nu un simplu om, ci un Dumnezeu-Om. Noi trăim aceste evenimente întâlnindu-ne într-un fel cu Hristos Cel pururi batjocorit, pururi răstignit şi pururi înviat. Or, întâlnirea cu cineva, cu atât mai mult când Acel Cineva este Dumnezeu Însuşi, este, de fiecare dată, o noutate, chiar dacă se repetă la infinit. Trăim cu toţii prospeţimea şi noutatea pe care o conferă sărbătorile bisericeşti, adierea Duhului lui Dumnezeu. Prospeţimea aceasta este semnul vizibil al faptului că Învierea Domnului, aşa cum este receptată, primită, trăită, prăznuită în Biserica răsăriteană, depăşeşte cu mult măsura lucrurilor lumeşti, inerţia lucrurilor lumeşti care ne aşază în situaţia unei vechimi, plictiseli sau rutine. Nu există nici un fel de rutină în ceea ce priveşte întâlnirea cu Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că nu poate exista rutină în întâlnirea cu Dumnezeu. Imnele liturgice, deşi vechi şi mereu aceleaşi, servesc de fiecare dată realizării unei noi întâlniri a omului cu Dumnezeu şi cu lumea cerească. Aşa se explică faptul că dumnezeiasca Liturghie, de exemplu, deşi ca text, rugăciuni şi imne şi ca rânduială este aceeaşi de peste un mileniu, nu este niciodată percepută de cei ce o săvârşesc, cler şi popor, ca fiind aceeaşi, ci, dimpotrivă, ca fiind de fiecare dată o nouă Liturghie. Ca şi celelalte slujbe ale Bisericii, Liturghia nu este o recitare de texte, ci este săvârşirea unuia dintre cele mai cutremurătoare lucruri sau lucrări, prin intermediul cadrului dramatic oferit de textele respective şi de un scenariu liturgic anume. Lucrarea aceasta este în esenţă realizarea împărtăşirii oamenilor cu Dumnezeu. Ce se întâmplă în biserică de fiecare dată nu este o repetiţie, ci este o noutate, pentru că, în ultimă instanţă, este vorba despre o întâlnire reală cu lumea lui Dumnezeu, cu Dumnezeu Însuşi, cu Hristos Cel înviat, cu lumea sfinţilor şi a celor adormiţi, la un nivel foarte variat de la persoană la persoană, sau de la comunitate la comunitate, dar real. Lucrurile acestea nu se activează ca o memorie a trecutului, pe orizontală, ci se activează ca o conştiinţă a prezentului pe verticală, a unui prezent veşnic ce se întrepătrunde cu prezentul istoric.
„Biserica este ea însăşi o realitate care ţine de lumea înviată a lui Hristos“
Ştim că, în Ortodoxie, Învierea nu există doar ca eveniment petrecut în istorie, ci şi ca experienţă de trăire. Cum trăim sau experiem noi astăzi Învierea?
Orice credincios trăieşte într-un anume fel Învierea, chiar dacă nu în mod explicit. Mulţimea de credincioşi, marea de oameni care vine să întâmpine la miezul nopţii vestea şi să primească lumina Învierii participă la eveniment, chiar dacă se retrage imediat după slujba de afară. Prezenţa, oricât de puţină ar fi ca durată, este un mod de participare. Chiar dacă noi, oamenii, dăm atât de puţin la o întâlnire cu Dumnezeu, Acesta dă mult mai mult decât noi. Aşa se explică vraja extraordinară care ne cuprinde pe toţi în clipele acelea. Harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu răspunde oamenilor cu măsura Sa dumnezeiască, nu cu măsura omenească. Sigur, de dorit ar fi ca mulţimea aceea să intre în biserici şi să participe la dumnezeiasca Liturghie din noaptea minunată a Sfintelor Paşti. Ar înţelege atunci mult mai mult din ce înseamnă împărtăşirea de Hristos Cel înviat.
Biserica este ea însăşi o realitate care ţine de lumea înviată a lui Hristos. Biserica este o realitate eshatologică, care leagă lumea, istoria, omenirea, creaţia, veacul acesta, de lumea lui Dumnezeu, de veacul ce va să vină. Este o întrepătrundere între împărăţia lui Dumnezeu, lumea aceasta tainică, sfântă, nestricăcioasă, luminoasă şi lumea noastră limitată, materială, opacă, plină de neputinţe şi de stricăciune. Învierea este trăită la modul culminant în noaptea aceasta, dar este o realitate de care Biserica se împărtăşeşte permanent. Tot ceea ce se întâmplă în biserică, slujbele biserici, rugăciunile bisericii, se desfăşoară sub semnul învierii sau al parti-cipării la lumea înviată. Toate obiectele bisericeşti, icoana, lumânarea, veşmintele, candelele, tămâia etc. se plasează în această realitatea a întâlnirii cu Veşnicia, care este lumea lui Hristos Cel înviat şi lumea învierii prin excelenţă, lumea la care ne cheamă Dumnezeu şi ne trage pe toţi.
Când vorbim despre experienţa învierii, vorbim despre experienţa lui Hristos cel Înviat Însuşi, despre experienţa bunătăţilor veacului ce va să vină. Noi nu ne întemeiem credinţa în Învierea lui Hristos numai pe mărturia celor cărora Hristos Cel înviat s-a arătat în perioada celor patruzeci de zile până la Înălţare, ci şi pe mărturia celor care, de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, L-au văzut pe Hristos Cel înviat, au văzut lumina dumnezeiască necreată, lumina Învierii, şi care s-au aflat într-un intens şi adânc dialog de iubire cu Hristos. Am să trimit numai la mărturiile cuprinse în literatura duhovnicească mărturisitoare a ultimelor decenii, pentru că se referă la contemporanii noştri. Ei repetă, într-un fel, calea Crucii lui Hristos, răstignindu-se lumii acesteia, după cum spune Sfântul Pavel, pentru a dobândi în avans bunătăţile veacului Învierii. Mântuitorul Hristos ne arată că nu există înviere fără cruce. Depăşirea limitelor acestei vieţi trecătoare este posibilă nu prin tehnici de prelungire a ei, ci prin asumarea morţii sau sfârşitului ei. La duhovnicii contemporani observăm foarte clar parcursul crucii în lepădarea lor de toate bucurile acestei vieţi, de bucuria semenilor, a familiei, a prietenilor şi de toate bucuriile lumii acesteia cu adevărat minunate, în fine lepădarea chiar şi de ei înşişi.
Pentru noi, cei care trăim în lume, calea crucii echivalează cu asumarea condiţiilor concrete în care ne naştem şi trăim. Ne plângem de vitregia acestor condiţii şi de slăbiciunile semenilor noştri care ne generează nouă foarte mult inconfort!? Este la îndemâna noastră să ne asumăm aceste condiţii şi neputinţe ca pe o cruce. Din perspectiva Evangheliei este foarte importantă atitudinea nostră lăuntrică faţă de realitatea care ne înconjoară. Domnul nostru Iisus Hristos şi Biserica Lui ne cheamă să primim greutăţile fără cârteală, fără a da vina pe ceilalţi. Părinţii Bisericii ne sfătuiesc ca, atunci când ne aflăm în faţa a două drumuri, a două soluţii, a două alternative, să nu o alegem pe cea mai uşoară ci pe cea mai grea. Asta înseamnă a merge pe drumul crucii. Experimentând acest lucru vom trăi sau măcar vom intui şi bucuria învierii.
Investiţie pentru veşnicie
Elanul ctitoricesc, precum şi cultul morţilor, atât de dezvoltat la noi faţă de alte ţări ortodoxe, reprezintă o dovadă a faptului că românii sunt foarte ancoraţi în credinţa în înviere?
Da! Cred cu tărie că există o foarte profundă credinţă în înviere la români. Cele mai răspândite tradiţii şi obiceiuri din viaţa românilor sunt legate de viaţa de dincolo. De asemenea, există un elan deosebit ctitoricesc al românilor, susţinut de dorinţa de a fi pomeniţi după moarte. Am să dau un exemplu. Timp de cinci sute de ani, domnitorii şi românii, în general, au investit în mănăstirile din Sfântul Munte averi colosale. În momentul secularizării averilor mănăstireşti de către Cuza, o treime din teritoriul României era închinat Locurilor Sfinte pentru ca românii să fie pomeniţi. Această jertfă imensă era o investiţie evidentă în perspectiva vieţii veşnice. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, atunci când rezideşte Mănăstirea Zografu, lasă rânduială ca, în schimbul acelei danii să fie pomenit la proscomidie el, soţia lui şi cei doi copii ai lui, în timpul vieţii şi după moarte. Preocuparea aceasta a românilor de a fi pomeniţi după moarte şi atâtea daruri făcute mănăstirilor vorbeşte despre o adâncă acceptare a realităţii vieţii de dincolo. Elanul acesta îl regăsim şi astăzi în dorinţa de a zidi biserici. În România s-a produs un fenomen unic. În ultimii 20 de ani s-au zidit sau sunt în curs de zidire aproximativ 2.000 de biserici. Aceasta este o investiţie în viaţa veşnică.
O imagine extraordinară pe care o găsim la noi, la români, este legată tot de noaptea Învierii. După ce primesc vestea că Hristos a înviat şi îşi aprind lumânările de la lumina învierii, credincioşii merg în cimitire, la morminte, pentru a vesti morţilor lor că Hristos a înviat. Credincioşii merg cu lumina Învierii la mormântul celor pe care-i pomenesc tot Postul Mare, în aşteptarea Învierii. Cultul morţilor la români, atât de bogat şi cu străşnicie păstrat, este o dovadă puternică a credinţei în înviere. Lumea pare că merge înainte fără să ia seama la toate acestea, dar în spectacolul foarte zgomotos al lumii se desfăşoară şi această ancorare a noastră în viaţa veşnică, în bisericile noastre, în cimitirile noastre, în casele noastre, cu rugăciunile noastre pentru ceilalţi şi cu rugăciunile noastre pentru propria veşnicie. Poporul român are o cultură a învierii.
Atmosfera praznicului Învierii reliefată în imnele liturgice şi mai ales în rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur ne înfăţişea-ză legătura dintre Înviere şi iertare. Vorbiţi-ne despre această legătură.
Bucuria pe care o trăim cu toţii în zilele acestea este bucuria întoarcerii la Dumnezeu, a apropierii de Dumnezeu, implicit bucuria iertării. Dumnezeu se manifestă ca ocean de milostivire, bunătate, blândeţe. Cei care vin acum spre biserică beneficiază de această revărsare de har, de această graţiere fără limite din partea lui Dumnezeu. „Să iertăm toate pentru Înviere!“ ne cere Dumnezeu nouă, prin gura imnografului. Ne putem închipui cât de mult ne iartă Dumnezeu nouă pentru Înviere! „Nimeni să nu se plângă pentru păcate, căci din mormânt iertarea a răsărit!“ Ce frumos ar fi ca în această noapte să se împărtăşească toţi credincioşii în virtutea acestei graţieri generale, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur în binecunoscutul său cuvânt pascal!
Şi cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce s-au înfrânat şi cei leneşi, cei ce au lucrat din ceasul întâi şi cei ce au lucrat din ceasul al unsprezecelea, cei ce au făcut ceva bun şi cei care au gândit să facă, dar nu au reuşit să ajungă la împlinirea gândului... Dumnezeu îşi împarte acum darurile nu în funcţie de meritele oamenilor, ci în virtutea bunătăţii Sale, a milostivirii Sale, a iubirii Sale atotcuprinzătoare.
Simţământul că Învierea înseamnă un nou început
Lumea modernă în care trăim zi de zi a făcut ca sărbătorile să-şi piardă farmecul şi să se transforme doar în prilejuri de distracţii care lipseau cu desăvârşire din viaţa bunicilor sau părinţilor noştri. Şi-a pierdut acest mare praznic valoarea, tradiţiile şi obiceiurile străbune, rezumându-se doar la masa îmbelşugată?
Aceste tradiţii s-au pierdut în măsura în care noi înşine ne-am pierdut modul curat şi sănătos de a ne bucura. Praznicul Învierii este un motiv de bucurie, este un prilej de veselie, iar oamenii se bucură cum au învăţat şi cum ştiu ei să se bucure acum. Multe din bucuriile şi plăcerile pe care şi le oferă românii în aceste zile nu sunt tocmai în consonanţă cu praznicul Învierii, cu viaţa Bisericii. Cred totuşi că forţa Învierii Domnului nostru Iisus Hristos iradiază foarte puternic şi ajunge în sufletele oamenilor, câtuşi de puţin. Totul se mişcă acum în jurul marelui praznic. Chiar şi cei care nu vin la biserică se bucură de această atmosferă. Este îmbucurător faptul că acum se apropie de biserică foarte mulţi copii şi tineri. Îmi aduc aminte, copil fiind, de Deniile din Săptămâna Patimilor. Ne întorceam cu lumânările aprinse acasă, noaptea târziu, într-o atmosferă de taină şi de tăcere! În noaptea Prohodului, totul căpăta dimen-siuni cu adevărat cosmice. Acele cântări, intonate modest de copii şi bătrâni, parcă veneau şi se ducea în tot universul. Apoi, noaptea Învierii, nesfârşita noapte a Învierii! De Paşti toţi ne înnoiam cu îmbrăcăminte şi încălţări, mai ales copiii. În vremurile acelea, când ne înnoiam o singură dată pe an, exista mai puternic simţământul că Învierea înseamnă înnoire, în-seamnă un nou început. Prea multul belşug care a venit peste noi după aceea şi faptul că ne înnoim aproape zilnic au făcut să pierdem acest frumos simţământ al asocierii Învierii cu înnoirea.
Oricum ar fi, oricât de străin ar fi ci-neva de Biserică şi de Învierea Domnului, în zilele acestea este atins, cu sau fără ştirea lui, de bucuria Învierii Domnului.
