Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Valenţele timpului şi măsurarea lui în Imperiul Bizantin

Valenţele timpului şi măsurarea lui în Imperiul Bizantin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie - 05 Iun, 2010

De-a lungul istoriei s-au încercat numeroase metode prin care timpul, perioada dintre trecerea de la nefiinţă la veşnicie, să fie măsurat, cuantificat şi chiar controlat. Nu pentru toţi oamenii timpul are însă aceeaşi valoare. În fiecare epocă, acesta a reprezentat un subiect tratat cu deosebită atenţie, având diverse accepţiuni şi valenţe. O istorie a timpului în gândirea bizantină ne-a înfăţişat în interviul de mai jos părintele profesor dr. Emanoil Băbuş, prodecan al Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, cum era perceput timpul de către bizantini?

Scurgerea timpului de-a lungul anului a reprezentat o preocupare majoră pentru bizantini. În secolul al IV-lea, când are loc creştinarea imperiului, timpul lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi întâlneşte timpul zeilor şi al cetăţilor romane. Timpul era în multe privinţe un dat politic şi ideologic. În noile condiţii, întemeierea Romei nu mai putea rămâne punct de referinţă pentru trecerea anilor. Imperiul era dominat acum de o religie eshatologică, care aştepta sfârşitul lumii şi moştenea o istorie cu un adevăr revelat, iar împăratul era trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Destul de repede, viaţa unei părţi notabile şi influente din imperiu a început să fie ritmată de Liturghie. Aşadar, trecerea timpului de-a lungul anului devine o preocupare publică în Bizanţ. Ceea ce ştim noi mai bine, legat de această problemă, este ceremonialul imperial, codificat cu grijă şi consemnat în cartea Despre Ceremonii a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959). De asemenea, un ofiţer al palatului, Filotei, pe la 899, descrie ciclul complet al recepţiilor oferite de împărat cu ocazia celor mai importante sărbători religioase din timpul anului. Pentru majoritatea populaţiei timpul se scurgea invariabil, între principalele evenimente de la naştere şi până la moarte.

Ce ne puteţi spune despre situaţia calendarului în Bizanţ?

În privinţa calendarului, el cuprindea trei aspecte: unul legat de trecerea zilelor în cadul unei luni, aşa cum era definit prin calendarul iulian, altul legat de lunile anului şi în sfârşit numărătoarea anilor. Bizanţul a adoptat rapid sâptămâna, care se termina sâmbăta, numită sabat. Pentru lumea cea nouă, Învierea Domnului era sărbătoarea centrală, de aceea prima zi a săptămânii, această creaţie a cerului şi a pământului, purta numele "Ziua Domnului". Bizantinii nu au reţinut denumirile zilelor săptămânii aşa cum au venit de la egipteni şi cum sunt menţinute şi astăzi în calendarul nostru, în care zilele urmează o ordine complicată bazată pe distanţa planetelor faţă de pământ. Pentru ei ziua de vineri era cea a pregătirii (paraskeui), iar celelalte erau numerotate: a doua zi (luni), a treia zi (marţi), a patra zi (miercuri) şi a cincea zi (joi).

Zilele săptămânii în Bizanţ şi în Occident

Cu toate acestea, actele oficiale, cronicile sau scriitorii bisericeşti nu foloseau acest gen de enumerare a zilelor săptămânii amintit mai sus, ci numărătoarea zilelor din lună, aşa cum avem şi astăzi în cărţile liturgice (minee). Pentru o schemă mai clară a celor spuse putem avea în paralel felul de denumire a zilelor săptămânii în Bizanţ şi în Occident. În Bizanţ: Ziua Domnului, a doua zi, a treia, a patra, a cincea, ziua pregătitoare, sabatul. În Occident: Duminica (Ziua Domnului), luni (ziua Lunii), marţi (ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua lui Venus), sâmbătă (ziua sabatului).

Lunile anului şi începutul erei bizantine

Pentru lunile anului s-a impus uzanţa romanilor, chiar dacă denumirile purtau numele unor zeităţi păgâne: Marte pentru martie, Junon pentru iunie, Janus pentru ianuarie, sau al împăraţilor Iulius Caesar pentru iulie şi Augustus pentru august. Anul roman începea în martie, iar din secolul al III-lea începutul a fost mutat la 1 septembrie, iar Imperiul Bizantin a păstrat această practică până la sfârşit. Calendarul liturgic s-a adaptat şi el acestei uzanţe. Pentru fixarea mileniului, s-a renunţat la data de întemeiere a Romei sau a consulilor care se succedau în fiecare an, impunându-se necesitatea datării în funcţie de crearea lumii, aceasta şi în perspectiva parusiei, a revenirii lui Hristos pe pământ. Calculul s-a făcut ţinându-se cont de descrierile scripturistice ale Vechiului şi Noului Testament (vezi genealogia Mântuitorului de la începutul Evangheliei lui Matei). Chiar dacă rezultatele acestui mod de calculare au fost uneori diferite, în secolul al VII-lea putem vorbi despre stabilirea definitivă a erei bizantine, documentele oficiale fiind datate începând cu 1 septembrie 5509 de la facerea lumii.

Care era situaţia sărbătorilor?

În acest Imperiu creştin s-au impus în calendar sărbători de tip civic, dintre care cea mai importantă era pe 11 mai, amintind de întemeierea capitalei de către Sfântul împărat Constantin cel Mare, cu acest prilej având loc curse în hipodrom şi distribuite alimente celor săraci. În alte oraşe ale imperiului, sărbătorile civile coincideau cu cele religioase, ale sfântului ocrotitor, care de obicei avea şi moaştele păstrate în biserica cea mai importantă din localitatea respectivă.

Sărbătorile religioase în Bizanţ

Pe lângă sărbătorile civile, calendarul conţinea şi multe sărbători religioase: Paştele, ciclul celor 12 sărbători ce cuprindeau trei sărbători cu dată mobilă, legate de Înviere: Floriile, Înălţarea şi Rusaliile, şi nouă fixe: Naşterea Maicii Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Mântuitorului, Tăierea împrejur, Epifania, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. La acestea se adăugau şi multe sărbători locale, cea mai cunoscută fiind cea închinată Sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir, ocrotitorul Tesalonicului, cu dată de ţinere încă din secolul al V-lea pe 26 octombrie.

Cum se împărţea timpul în Imperiul Bizantin?

Pentru bizantini ziua se numea de fapt "noapte-zi", desemnând ansamblul format dintr-o noapte şi o zi, care avea avantajul unei durate fixe, în timp ce o zi sau o noapte variau în funcţie de anotimp. Ziua, ca şi noaptea, avea 12 ore, cu o durată însă variabilă de-a lungul anului. Ceasul I al zilei începea odată cu răsăritul soarelui, ceasul III corespundea miezului dimineţii, sfârşitul ceasului VI marca miezul zilei, ceasul IX pe cel al mijlocului după-amiezii. Ultima oră din zi era echivalentă cu seara, iar ceea ce se întâmpla după apusul soarelui se numea apopdeipnon, adică după cină. Orele nopţii, împărţite uneori în patru priveghiuri, ca şi în epoca romană, se numărau în acelaşi fel, cu o delimitare clară pentru "miezul nopţii" mejonikton. În mănăstiri, ciclul de rugăciuni şi slujbe era ritmat de alternanţa acestor delimitări temporale, numai că această rigoare era necunoscută oamenilor de pe stradă.

Mihail Psellos şi împărţirea timpului

Variabilitatea orelor de-a lungul anului, în funcţie de anotimpuri, făcea imposibilă folosirea unităţilor de timp mai mici. Precizia sau punctualitatea se limita la exprimarea unei acţiuni sau a unui eveniment la începutul, mijlocul sau sfârşitul unei ore din zi şi noapte. Cei care mergeau mai departe cu exactitatea erau cei pasionaţi de astronomie, observarea astrelor impunând împărţirea zilei în 24 de ore. În secolul al XI-lea, Mihail Psellos propune împărţiri mai mici ale timpului, care folosea un sistem cu o combinaţie numerică zecimală şi cu două zecimale. Ora era alcătuită din 5 lepta, termen ce desemnează astăzi în greacă minutul, fie 20 de jtigmai (puncte). Fiecare din aceste jtigmai conţinea 12 ropai (clipe), deci 240 de clipe pe oră.

Care au fost primele sisteme de măsurare a timpului în Bizanţ?

A afla ora, a măsura timpul reprezenta pentru bizantini un lucru greu. Ei nu aveau ceasuri, termenul "orologiu" ce vine din greacă (horologion, a spune ora) desemnând mai întâi un cadran solar, care din păcate putea funcţiona numai ziua. În secolul al VI-lea, împăratul Justinian a fixat un astfel de cadran monumental la începutul principalei căi de acces din capitală, million. Cu timpul, bizantinii au început să folosească pentru măsurarea timpului clepsidra cu apă, ce avea avantajul că putea fi folosită zi şi noapte în tot anul. Ei au devenit chiar specialişti în construirea unor astfel de mecanisme de măsurare a timpului, dotate cu sisteme automate, ce reprezentau cele 12 ore din zi prin cele 12 munci ale lui Hercules. La Constantinopol, orologiul, prin excelenţă, era plasat în partea de sud-est a catedralei Sfânta Sofia, avea 24 de uşi, ce se deschideau şi se închideau din oră în oră pe parcursul celor 24 de ore dintr-o zi. În secolul al IX-lea asistăm la o folosire strategică a clepsidrei. Savantul Leon Matematicianul îl sfătuieşte pe împăratul Teofil să instaleze două clepsidre sincronizate, una la Constantinopol şi alta într-o fortăreaţă situată tocmai în defileul Taurus care închidea Asia Mică, la o distanţă de 800 de km. de capitală. O reţea de fortăreţe permitea aprinderea unei flăcări dintr-un loc în altul până la Constantinopol, anunţând astfel în mai puţin de o oră eventualele pericolele ce puteau veni dintr-o zonă ameninţată constant de arabi. Împăratul putea afla mult mai repede despre natura pericolului, în timp ce reţeaua poştală, deşi bine organizată, putea aduce informaţii din aceeaşi zonă în patru-cinci zile.

Cum îşi împărţea ziua un bizantin?

Exceptându-i pe aristocraţi, cu mod de viaţă aparte, sau pe călugări, care urmau regula fiecărei mănăstiri, ziua obişnuită a unui bizantin, în afara zilelor de sărbătoare, era ritmată de un element natural, lumina zilei, şi de două preocupări majore, munca şi mâncarea. Într-o zi, numărul meselor era limitat în general la două: ariston, un mic dejun lejer, servit dimineaţa, şi masa principală, deipnon, cina după o zi de muncă. Unii scriitori bizantini pomenesc şi de o gustare servită la mijlocul zilei, restul timpului fiind consacrat muncii. Durata unei zile de muncă varia în funcţie de anotimp, de intensitatea muncilor agricole, iar în cazul aristocraţilor, foarte mulţi îşi consacrau timpul liber jocului sau lecturii.

Timpul profan şi timpul liturgic

Din 321, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a decretat ziua de duminică drept zi de odihnă, Ziua Domnului fiind cea a adunării creştinilor în biserici pentru slujba Sfintei Liturghii. De asemenea, principalele sărbători religioase şi civile din cursul anului erau zile nelucrătoare, cel puţin la Constantinopol, numărul zilelor lucrătoare fiind în jur de 280. Acest lucru depăşeşte într-un fel problema timpului, pentru că bizantinii erau plătiţi în funcţie de zilele de lucru, indiferent de numărul de ore. În Vieţile Sfinţilor găsim adesea personaje care mustrau pe cei care nu respectau zilele de sărbătoare. Izvoarele disponibile nu ne dau prea multe informaţii cu privire la modul de desfăşurare a activităţilor clasei aritocratice, în marea ei majoritate ocupând funcţii publice.

Pentru viaţa din mănăstiri, unii ctitori, precum Sfântul Teodor Studitul la începutul secolului al IX-lea şi Sfântul Atanasie Athonitul în secolul al X-lea, au avut o mare influenţă în organizarea timpului călugărilor. În general, fiecare ctitor stabilea şi regula mănăstirii, iar timpul călugărilor era ritmat de slujbe şi rugăciuni. Orele pentru slujbe erau de asemenea reglate de clopot şi toacă, de dimensiuni şi sonorităţi diferite. Cea mai mare parte a călugărilor se trezeau pentru rugăciune la miezul nopţii, iar Mănăstirea Studion din Constantinopol dispunea de un orologiu hidraulic, dotat cu un dispozitiv de alarmă destinat trezirii călugărilor. Acelaşi Teodor Studitul a impus în mănăstirea sa alternanţa între rugăciune şi muncă sau activităţi de scriere şi recopiere a unor manuscrise.

Care era durata medie a vieţii în Bizanţ?

Speranţa de viaţă pentru bizantini era variabilă, în funcţie de locul ocupat în societate, de calitatea şi cantitatea alimentelor consumate, precum şi de igiena de care beneficiau. Mortalitatea infantilă era foarte ridicată, strâns legată de acest lucru fiind şi speranţa de viaţă mai scăzută a femeilor. În general, media de viaţă se situa în jurul vârstei de 40 de ani, date mai multe având în privinţa vârstei împăraţilor: cei din dinastia macedoneană (867-1056) cu o medie situată în jurul vârstei de 59 de ani, Comnenii (1081-1185) pe la 61 de ani, iar Paleologii (1259-1453) 60 de ani. Aceste date ne pot forma o idee despre vârsta medie de viaţă a aristocraţilor. O vârstă mai avansată o atingeau cei care se retrăgeau la mănăstire, exemplele fiind destule, printre acestea amintind pe Leontie al Ierusalimului, mai întâi stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, apoi patriarh al Ierusalimului, ce a trăit între 1110 şi 1185, deci cca 70-75 de ani. În ciuda persecuţiilor suferite, Sfântul Teodor Studitul, trecut la Domnul în 826, a trăit 67 de ani, iar asceţii, stâlpnicii ajungeau chiar la 80 de ani (Daniel Stâlpnicul a trăit în 409-493, jumătate din viaţă pe un stâlp, iar Teodora a Tesalonicului, trecută la Domnul în 892, a atins aceeaşi vârstă).

Timpul în marile etape ale vieţii

Cum priveau bizantinii momentele de seamă ale vieţii?

Pentru naştere, căsătorie sau moarte avem în Bizanţ o serie de rânduieli bisericeşti şi tradiţii. Astfel, majoritatea femeilor năşteau acasă, cu ajutorul unei moaşe. Timp de opt zile după naştere, femeia era considerată necurată, în această perioadă rămânând în casă pentru a fi protejată de diavol. Dacă părinţii aveau mijloacele financiare necesare, organizau la fiecare naştere o mare sărbătoare, cu invitaţi şi cadouri. Atunci când era vorba despre naşterea unui moştenitor al tronului, festivităţile deveneau publice.

Căsătoria marca trecerea la vârsta adultă şi uneori alianţa dintre două familii importante, deci putem vorbi şi de o alianţă politică internă sau uneori cu o altă putere externă. Pentru căsătorie se încheia un contract civil, după care urma săvârşirea Tainei în Biserică. Inelele aveau încrustate pe ele chipurile soţului şi soţiei, separate de o cruce, uneori şi chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. După slujbă avea loc o masă festivă cu cântece, dansuri şi mimi.

Înmormântarea era un moment de despărţire, iar slujba ajuta sufletul să treacă în lumea de dincolo. Trupul era spălat cu un amestec de apă şi vin, uns cu ulei parfumat, îmbrăcat cu o cămaşă de in, cu mâinile încrucişate în jurul unei icoane şi expus într-o cameră a domiciliului celui adormit. În general aristocraţii preferau să fie îngropaţi în mănăstiri, unde călugării sau călugăriţele se puteau ruga pentru mântuirea lor. Tot cu prilejul înmomântării exista o solidaritate nu numai între membrii familiei, ci şi între meserii: de exemplu, când murea unul dintre cei 24 de notari ai capitalei, la funeralii participa întregul corp administrativ din această meserie.

De-a lungul secolelor, concepţia bizantină despre timp a devenit una teologică, acesta începând cu Creaţia şi terminându-se odată cu Parusia - venirea Domnului, rolul omului fiind de a se ajuta de timp şi de a-l valorifica şi totodată de a-l împlini în "ziua cea neînserată" a Împărăţiei lui Dumnezeu.