Zugrăvirea scenei Bunei Vestiri

De când avem reprezentarea icoanei Bunei Vestiri, cum au influențat imnurile liturgice modul de a reda scena în care Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea bună Fecioarei Maria, dar și despre alte aspecte legate de iconografia temei ne aduce lămuriri, în interviul de față, prof. dr. Mihaela Palade de la Departamentul de teologie sistematică, practică și artă sacră al Facul­tății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

Cât de veche este reprezentarea Bunei Vestiri în iconografia creștină?

Dezbaterile şi contrazicerile privitoare la vechimea iconografiei Bunei Vestiri ies din cadrul discuţiei de faţă. Ipoteza prezenţei ei în catacomba Priscillei, considerată de arheologi ca fiind din secolul al II-lea, a fost contrazisă. Cert este că, după al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din 431, care a clarificat învăţătura cu privire la taina Întrupării, atât cultul Maicii Domnului, cât şi iconografia sa au prins contur. Plecând de la temeiul scripturistic din Evanghelia Sfântului Apostol Luca (1, 26-38), sobru şi reţinut în detalii, şi de la Evanghelia apocrifă a lui Iacob, mult mai bogată în amănunte, din secolul al V-lea, a început să se contureze un tip iconografic care avea să varieze în detalii, dar nu în esenţa sa. Începând cu secolul al XIV-lea, sub influența imnurilor liturgice şi a numeroaselor panegirice ale praznicului, iconografia capătă un caracter dinamic, arhitectura se complică, apar multe amănunte (Egon Sendler, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, p. 41).

Care sunt principalele momente ale evoluției canonului de zugrăvire a acesteia?

Nu ştiu dacă putem vorbi de momente percepute ca etape succesive ale evoluției unui canon iconografic. Mai degrabă m-aş referi la cele două variante ale rezolvării aducerii vestirii îngerului, una populară, alta aristocratică. Fecioara aşezată, torcând, reprezintă legenda palestiniană, iar cea în picioare - cu totul dreaptă, ca pentru a asculta o veste imperială, gesticulând prudentă, e specifică concepţiei eleniste şi bizantine, astfel că de o parte se află Buna Vestire raportată la modul în care a fost percepută în mediul popular, de cealaltă e atitudinea respectuoasă cerută de ceremonialul bizantin, prudenţa şi reflecția, virtuţi tradiţionale ale lumii greceşti (Gabriel Millet, Recherches sur l’iconographie, p. 68).

Atitudinea îngerului este, de regulă, una dinamică, indicată atât prin amploarea pasului pe care-l face, cât şi prin direcţionarea aripilor, dintre care una apare, adesea, îndreptată spre cerul de unde a coborât, iar cealaltă către pământul pe care tocmai a poposit. Simbolul aripii ridicate spre cer apare preluat firesc în slujbele ortodoxe, în care diaconul ridică orarul cu mâna dreaptă, de fiecare dată când cheamă credincioşii la rugăciune (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, p. 184).

În esenţa ei, tema iconografică a Bunei Vestiri este destul de simplă (nu simplistă), în sensul că apar două personaje centrale, dispuse faţă în faţă, Sfântul Arhanghel Gavriil şi Maica Domnului. Cele două capete, încununate de aureole, sunt completate într-o structură piramidală echilibrată de a treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, care apare simbolizat într-un cearcăn de lumină (un semicerc amplasat în partea superioară a icoanei şi din care pleacă raza sau cele trei raze de lumină). În aceste date esenţiale, arhitectura din fundal, tronul Maicii Domnului, vălul cu care este acoperit baldachinul tronului, fusul şi firul de purpură din mâna Fecioarei, sluga de la picioarele ei reprezintă elemente cu o simbolistică aparte, iar nu simple „amănunte iconografice”.

În pictura actuală, neobizantină, prin ce se definește această icoană?

Iertaţi, vă rog, dar nu cred că termenul „neobizantin”, ce-i drept, uzitat destul de frecvent, ar fi cel mai potrivit, întrucât noi asistăm la o preluare a unor modele deja constituite, şi mai puţin la o interpretare a lor într-o cheie bizantină. Personal, prefer termenul „pictură de tradiţie bizantină”. Revenind la întrebare, nu cred că ea aduce, că poate aduce ceva nou, extraordinar (nici n-ar avea cum, având în vedere canonul deja constituit), ci doar nişte binevenite adaptări la datul arhitectural oferit pictorilor. Pictorii au de stabilit o schemă compozițională care să se adapteze suprafeţei picturale respective, în care pot broda, preluând din modelele trecutului, într-o interpretare personală. În cazul icoanelor, au libertatea de a-şi alege cadrul blatului respectiv şi de a-şi manifesta creativitatea în interpretarea acestei teme, fără multe personaje, dar cu multe amănunte.

Potrivit erminiei, în afară de Ușile Împărătești ale Sfântului Altar, care este locul de pictare a acestei scene în biserici?

Vedeţi, deşi mulţi creştini se raportează la Erminia picturii bizantine ca la un soi de canon infailibil, puţini ştiu că ea nu este corectă în multe detalii, având în vedere timpul în care a fost redactată, începutul secolului al XVIII-lea, o perioadă deja plină de influențe apusene. Mai degrabă ar fi indicat Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, al părintelui Ene Branişte, retipărit la Editura BASILICA în 2017. Erminia nici măcar nu precizează pictarea iconostasului, ci doar oferă câteva detalii privitoare la biserică şi la trapeză, unde apare un amănunt important privitor la pictarea Bunei Vestiri, de o parte şi de alta a Cinei celei de Taină (Dio­nisie din Furna, Erminia picturii bizantine, p. 239).

Pictarea Bunei Vestiri pe Uşile Împărăteşti ale iconostasului este deplin justificată de rugăciunea preotului rostită aici: „Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu”. Uşile închise simbolizează fecioria ei, iar cele deschise faptul că putem avea acces la tainele credinţei (Egon Sendler, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, p. 44), arătarea tainei celei din veac ascunse. În acest context, este firească pictarea scenei chiar pe uşile de la intrarea în biserică, aşa cum vedem, de pildă, la Mănăstirea Cozia.

La vechii noștri zugravi cum apare icoana sau fresca Bunei Vestiri? Legat de aceștia, v-a atras atenția o anume reprezentare?

Preluând ideea prezentă la Muntele Athos şi în alte locuri, şcoala de la Hurezi a generalizat pictarea scenei în naos, în partea superioară, flancând Sfântul Altar de o parte şi de alta, în stânga Sfântul Gavriil, în dreapta Maica Domnului (Repertoriul picturilor murale brâncoveneşti, 2008). Amplasate la înălţime, cele două jumătăţi ale scenei se completează vizual, putând fi asimilate locului de naştere al marelui arc triumfal, dintre naos şi Altar. Ele se citesc concomitent, nu fragmentar, după cum şi cele două date esenţiale ale iconomiei mântuirii, umbrirea Sfântului Duh şi ascultarea Fecioarei Maria, se regăsesc unite în Persoana Celui ce S-a întrupat în acel moment.

În concluzie, atât iconografia Bunei Vestiri, cât şi amplasarea mărturisesc faptul că „astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil Harul Îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu Dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Troparul Bunei Vestiri).