„Am fost și am rămas români”

În Moldova de dincolo de Prut, unde s-a născut şi trăieşte, Radmila Popovici este cunoscută pentru textele multor melodii devenite şlagăre, pentru desele apariţii la televiziune şi la radio, în calitate de artistă cu multe valenţe: textieră, poetă, actriţă. Este cunoscută și în România prin cărţile de poezie apărute la edituri importante, dar și prin  participarea la târgurile de carte.

Cum te-ai simţit când ai trecut prima dată Prutul şi cât de mult a semănat România reală cu România din visele tale?

Radmila Popovici: Floriţoaia (mea) Veche se află la aproximativ 35-37 km de râul Prut, mai puţin de o oră de mers cu maşina. Bunicii mei, tineri fiind, se deplasau pe jos la Iaşi la „târg" (ziceau ei) până-n încercatele vremuri, când Prutul a devenit hotar, iar oamenii din partea cealaltă - străini. Am avut, totuşi, mare noroc de bunici şi părinţi care vorbeau cu nepoţii şi copiii lor şi, mai cu glas sau mai în şoaptă, ne povesteau ce ştiau, ce ţineau minte fără să-şi schimbe inima peste noapte. Astfel, cele auzite de la ei în copilărie, în ciuda celor impuse, aveau un loc aparte în mintea noastră. Aceasta ne făcea să credem că adevărul e altul decât cel trâmbiţat şi înscris pe lozinci. Bunica Liuba, cea care m-a învăţat rugăciuni când biserica din sat a fost transformată în depozit pentru otrăvuri (îmi stăruie şi azi acel miros strident în memorie), îmi povestea că un frate de-al ei, până a ne ocupa din nou ruşii, s-a dus la Iaşi şi dus a fost. N-au mai aflat nimic despre el.

Dar câte asemenea istorii! Câte şi ce mai drame! Nici n-am îndrăznit să visez că mi se va întâmpla, peste atâţia ani de separare, s-o întâlnesc pe mătuşa mea Ileana Popovici, un nume bine cunoscut în România. O binecuvântare care s-a răsfrânt nu numai asupra neamului Popovici. E o regăsire cu încărcătură cultural-artistică din care s-a născut şi o carte de interviuri, pe care le-am realizat cu mare bucurie şi interes împreună, „Reconstituiri cu Ileana Popovici" (Editura Adenium, Iaşi, 2017). Cu toate că am fost minţiţi şi ascunşi unii de alţii decenii întregi, pentru mine personal România echivala cu poeziile lui Eminescu şi poveştile lui Creangă, pe care, slavă Cerului, n-au fost în stare să ni le ia cu totul. De asemenea, trăind mai aproape de frontieră, ne atingeam de România cu ajutorul posturilor de radio pe care „le prindeam", prin intermediul neuitatului „Teatru la microfon" difuzat lunea şi ascultat cu mare plăcere de maică-mea, de unde a auzit numele pe care-l port. Tatăl meu, profesor de matematică şi fizică la şcoala din sat, improviza tot felul de antene, iar uneori se întâmpla să prindem şi canale de televiziune. Mi-amintesc cum stătea, serile, cu urechea pe radio la propriu, ascultând „Europa liberă". Aşa am învăţat cântece şi romanţe româneşti cu care aveam mare succes când mergeam în vizită la rude. Cu alte cuvinte, am fost şi am rămas români, chiar dacă am trecut Prutul abia în 1992. Era primăvară devreme, când am mers pentru prima dată în România, la Iaşi, într-o excursie care a cuprins mai multe popasuri. Luasem cu mine o sticlă din plastic, topită de ceaiul fierbinte pe care-l turnasem în ea, şi câteva felii de pâine goală. S-a întâmplat în perioada cupoanelor şi a sărăciei ce a urmat după perestroika. Am adunat cu greu bani să pot achita excursia prea mult aşteptată! Şi iată... am ajuns! În aer plutea vorba românească - atât de a noastră! Mă simţeam acasă la bojdeuca lui Creangă, la teiul lui Eminescu, în mănăstiri şi mă ciupeam la tot pasul să realizez că nu visez. Vai, cum m-au fascinat Palatul Culturii, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza", Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu"! Îmi părea nespus de rău că n-am insistat mai mult să fiu studentă în acel oraş, aşa cum intenţionasem iniţial, când am depus actele la Universitatea de Stat din Moldova, în 1991. Atunci, la Iaşi, am atins moaştele Sfintei Parascheva şi tot atunci am realizat că trăiesc o copleşitoare stare de libertate sufletească. Leşinată de foame, dar cu alte simţuri, în sfârşit, hrănite, am revenit în Moldova de dincoace, pe care n-am mai despărţit-o în inima mea de România niciodată.

Care au fost primele tale încercări literare, cine te-a îndrumat pe calea scrisului?

Bunicul Arcadie Popovici era poştaş şi, în timp ce ducea ziare, scrisori, chitanţe şi pensii pe la casele oamenilor, compunea poveşti şi poezii. În unele seri sau în zile de duminică, dacă nu era prea necăjit, le povestea şi le recita celor şase copii ai săi ce-a mai născocit. Nu le-a scris niciodată, au rămas vagi în amintirile celor care-l ascultau. Tata şi una dintre cele patru surori ale sale au moştenit acest dar şi chiar au scris. Am câteva caiete cu poezii de-ale tatălui meu: mai lungi, mai scurte, jucăuşe, filosofice, lirice, pe care le păstrez cu un fior de aleasă duioşie. N-a vrut niciodată să le publice, considerându-le prea personale. Bănuiesc că de acolo mi se trage rădăcina poeziei - de la bunicul. Din zilele şi serile-n care tata, asemeni bunicului, citea şi ne recita din ce scria. Eram absorbită, pentru că le simţeam, le cunoşteam mai mult sau mai puţin stările, trăirea. Dar şi deoarece erau ale tatălui meu, pe care, copil fiind, îl puneam într-un rând cu Eminescu şi Grigore Vieru. De mică ştiam pe de rost o mulţime de poezii, cântece şi, cu cât creşteam, contaminată, îndrăzneam să încheg şi eu, cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, strofele mele. Fireşte, alergam de fiecare dată la tata să le asculte şi să-mi spună o părere. Tata chiar mă asculta cu atenţie şi-mi spunea ce e bine sau ce ar trebui să revăd. La şcoală, gazetele de perete, concursurile şi alte evenimente care presupuneau creaţie nu treceau fără câteva rânduri semnate de mine. Intrasem în acest joc, îmi plăcea să scriu, să văd reacţii şi... să-l fac mândru de mine pe tata, care era un profesor strict, zgârcit la laude, ba chiar temut. Dar prima poezie care a fost remarcată şi apreciată de mai multă lume am scris-o la olimpiada raională de limbă rusă, în clasa a VI-a. Era despre iarna nucleară - un subiect foarte actual în anii '80, avea vreo 13 strofe şi era în rusă, într-o rusă bună pentru o elevă dintr-o şcoală moldovenească de la sat. Mi-amintesc mirarea comisiei de evaluare şi doza de scepticism creată de mesajul textului, prea matur, din punctul lor de vedere, pentru vârsta pe care o aveam. Din acea zi, ştiu bine, am început să iau în serios scrisul şi nu m-am mai lăsat de el. Altă persoană, după tata, foarte dragă mie, care mi-a citit textele şi m-a încurajat să perseverez, a fost profesoara de limbă şi literatură română de la Şcoala Pedagogică, doamna (atunci domnişoara) Raisa Gavriliţă, care mi-a arătat mai clar calea literară, fapt pentru care-i voi fi recunoscătoare totdeauna. După absolvirea Şcolii Pedagogice (15-19 ani), aveam un carnet gros cu copertă neagră din piele şi file foarte subţiri plin cu texte rimate. Nici pomină de vers alb pe atunci. Graţie acestui fapt, dar şi al norocului, câteva zeci din ele au ajuns pe mâna compozitorului Marian Stârcea, cel cu care aveam să încep o colaborare fructuoasă în urmă cu 20 de ani.

Scrii pentru copii, eşti la rândul tău mamă, ai pregătire de pedagog. Ce mesaj îţi place să transmiţi în ansamblu cu textele pe care le oferi muzicii?

Întâi şi-ntâi fac tot ce pot să nu dispară din mine copilul care am fost, care îmi place să fiu când îmi petrec timpul cu copiii, copilul care vreau să fiu atunci când scriu pentru ei. Mesajele mele în astfel de lucrări sunt luminoase, colorate, optimiste, total diferite de cele din poezie. Ai zice că-i altă persoană. Dar nu e nici o magie. Când scriu pentru copii, mă transform. Încerc să mă pun în locul copilului de azi, care e tot copil, deşi diferă de cel care am fost eu. Urmăresc ce le place fetelor mele, cum şi la ce reacţionează. Anume ele mă ajută enorm să simt şi să transmit mesaje pe înţelesul şi pe placul copiilor. Prefer să le fiu prietenă, mai mult decât pedagog. Prefer să urc la înălţimea lor, să-i aud, să n-o fac pe grozava, dar să le împărtăşesc, la egal, din cunoştinţe şi înţelepciune, pe cât am reuşit să le dobândesc. Natura, pacea, prietenia, şcoala, vacanţa, familia, sărbătorile, jocul sunt subiecte de neocolit în cântecele dedicate lor, dar mă străduiesc să le redau lejer, fără patetism, fără falsitatea pe care ei o simt şi o taxează imediat.

Ai trăit vreodată complexul culturii române de a fi o cultură minoră în contextul în care faci parte din ea, dar mai mult decât atât, dintr-o parte a ei aflată între alte graniţe?

Aş minţi dacă aş spune că nu l-am avut la începutul comunicării cu românii de peste Prut, chiar dacă nu aveam motive serioase să complexez, exista o sfială născută din rusificarea noastră în timpul URSS, care s-a răsfrânt, volens-nolens, asupra limbajului şi exprimării. Această barieră, la care se adăuga lipsa unor lecturi mai ample din literatura română, dar şi din cea occidentală cauzată de contextul istoric şi geopolitic, ne făcea şi ne mai face să ne simţim uneori inferiori, chiar dacă mulţi dintre confraţi ne-au convins că ne invidiază pentru faptul că citim în original cărţile marilor autori ruşi, că înţelegem teatrul şi cinematografia rusească apreciate în toată lumea. Acum, după multe evenimente literare şi culturale româneşti la care am participat, graţie intensei comunicări vii şi în scris cu românii din țară, am ajuns la un echilibru în această privinţă şi, pe alocuri, chiar îmi place să vin cu expresia de dincoace, deoarece conlocutorii mei au gust, discernământ şi cunosc foarte bine cum au evoluat lucrurile între Nistru şi Prut. Noi, cei care am reuşit să păstrăm în timp în acest spaţiu spiritul şi limba, în ciuda încercărilor şi nedreptăţilor, vrem să fim priviţi ca parte din întregul românesc - nicidecum separat.

Cât de mult sau de puţin sunt sincronizate ideile cultural-artistice din Moldova cu cele din România?

Cu siguranţă este loc de mai mult şi mai bine! În acest sens, avem mare nevoie de România, de sprijinul şi deschiderea la care am visat decenii întregi. Se pot găsi o mie şi unu de motive, dar realitatea este că separarea şi distanţarea cultural-artistică ne-ar rupe iarăşi unii de alţii, fiind şi aşa împărţiţi în două în interiorul acestui tărâm nefericit.

În România, anul 2018 provoacă emoții puternice la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire. Ce gânduri ai față de acest centenar?

Un centenar e... o viață de om, ceea ce pentru o națiune ar putea însemna viața unei generații. Bunica mea dinspre tată s-a născut pe 2 august 1918 și a trăit 90 de ani, răstimp în care a copilărit și s-a maturizat în Basarabia României Mari, s-a căsătorit și a avut opt copii în timpul puterii sovietice, iar spre bătrânețe a trăit în Republica Moldova, stat independent. Astfel, 100 de ani pentru acest spațiu dintre Nistru și Prut a cunoscut trei mari etape istorice, însă n-a ajuns să mai fie parte a României. Eu m-am născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în perioada când URSS era în plină forță. Prea puține știam despre România până-n '89, dar am avut norocul să aflu nu prea târziu cine suntem, ce limbă vorbim, ce ne-a înstrăinat de Țara-Mamă și cine ni-s adevărații frați. Providența a făcut să-mi cunosc și mătușa de pe linie paternă, Ileana Popovici, ai cărei părinți s-au refugiat în România. Această întâlnire, care s-a încununat cu o carte de interviuri, mi-a deschis mai multe adevăruri despre noi ca neam, despre contextul istoric și geopolitic, care a despărțit și a distrus multe familii. Astfel, acest încă un capitol important al vieții mele nu poate să nu-mi genereze emoții într-un an atât de semnificativ pentru România și pentru românii de pretutindeni. Firește, unul dintre cele mai înalte gânduri a fost și rămâne cel al (re)unirii cu țara care am fost și suntem, țara grație căreia ni s-au deschis drumurile nu doar pe teritoriul ei, ci spre toată Europa, țara limbii noastre române atât de încercate, țara marilor scriitori, precum: Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coșbuc, Caragiale, Goga, Topârceanu, Slavici, Hașdeu, Iorga, Sadoveanu, Arghezi, Lovinescu, Rebreanu, Petrescu, Blaga, Călinescu... Țara pe care aș vrea s-o știu întregită.

Radmila Popovici - repere biografice

Radmila Popovici este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi din România. A absolvit Şcoala Pedagogică din Călăraşi şi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Repu­blica Moldova. Face parte din trupa de actori a Teatrului „Geneza Art".

Volume de poezie publicate: „Mi-s" - Ed. „Prut Internaţional", Chişinău, 2008; „EvAdam" - Ed. Gunivas, Chişinău, 2012; „a(l)ta" - Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013; „Portativul cu pistrui" - Ed. Arc, Chişinău, 2013; „Intimatum", 2014; „Iseult arrive" (trad. în limba franceză de Olivier Martin-Grâce), 2015; „Unicat", 2015; „Unique" (trad. în limba franceză de Victoria Sicorschi), 2016; „Urâta", 2016; „La laide" (trad. în limba franceză de Sorin Barbul), 2017, toate la Editura Vinea.

Este autoarea versurilor cântecelor cuprinse pe mai multe CD-uri de autor: „Tu şi eu", 2007, „O lume în ochi de copil", 2008, „Portativul cu pistrui", 2013, muzica de Marian Stârcea, şi „Iubire, tu", 2014, în colaborare cu mai mulţi compozitori. A scris texte pentru spectacole de tip musical. A tradus și adaptat din limba rusă în română versuri pentru filme muzicale, de televiziune, de operetă și spectacole pentru copii.