Anatomia unui poem

poem sub acoperire…

Dan Anghelescu

să te adăpostești/ în ființa unei/ interogații

când puterea/ ascunsă a tuturor/ întrebărilor

îți lasă/ odată cu toate spusele/ lor ceva/ aducând

cu o/ deznădejde/ ai să-nțelegi că acolo au/ fost

cândva sensuri / și ele tocmai se/ întunecă…

din noi/ voi/ ei/ tot ce încă/ mai poate/ vorbi

e doar un/ incomensurabil/ autism…

sunt resturi de auz/ de văz/ și de lume

în asfințire…/ devenim tot/ mai alții…

dintr-un/ mereu și mereu/ invizibil se

excomunică/ tacit/ și/ poeții și poezia/ și/ încă

ceva/ fără de nume/ cel care

nu mai găsește/ nici ascultare/

nici închinăciune…

foștii/ soldați ai/ mașinăriilor

de pătimiri vor mărșălui

într-un samizdat silențios și ocult…

întunecimile/ bine organizate/ lasă în

urmă/ paginile albe/ chiar tot mai/ albe

pentru/ niște orfani ai unui/ pământ

cândva locuibil…

acesta/ este acum târziul/ și/ și prea/ târziul

devenit numai al lor…

Din poezia lui Dan Anghelescu, ne pri­vește un Dumnezeu aflat într-un „samizdat” al spiritului. Poemul „sub acoperire” al lui Dan Anghelescu conține multiple aluzii la o criză religioasă și la sentimentul exilului spiritual, trasând o cale subtilă spre o reflecție despre absența lui Dumnezeu și despre pierderea sacralității.

În versurile de deschidere - „să te adă­postești/ în ființa unei/ interogații” - poetul pare să sugereze că interogația este singura formă de refugiu în fața lipsei răspunsurilor divine. Întrebările devin un fel de rugăciune mută, dar care, în loc să deschidă un dialog cu divinitatea, aduc cu ele „deznădejde”, sugerând o „noapte a spiritului” în care certitudinea unui sens divin se estompează. Mai departe, expresia „incomensurabil/ autism” poate fi interpretată ca o metaforă a înstrăinării față de Dumnezeu, o îndepărtare de transcendent în care „auz” și „văz” - simțuri ce pot fi asociate cu receptarea sacrului - sunt reduse la „resturi” ce se sting în „asfințire”. Acest „autism” spiritual indică o izolare absolută, o tăcere a ființei în care dialogul cu divinitatea nu mai este posibil. Referința la „excomunicare” este esențială în descifrarea sensului religios al textului. „excomunică/ tacit/ și/ poeții și poezia/ și/ încă ceva/ fără de nume” reflectă o lume în care nu doar poezia este marginalizată, ci și divinul, sugerat aici prin „ceva/ fără de nume” - o aluzie la ideea unui Dumnezeu absent sau tăcut. Această „excomunicare tacită” ar putea reprezenta o formă de alungare a sacrului din viața umană, o pierdere a sacralității și a orientării spirituale. În strofa finală, „paginile albe” care rămân „pentru/ niște orfani ai unui/ pământ cândva locuibil” evocă ideea unei creații ce nu mai e inspirată de o forță divină, de o sacralitate universală. Omenirea, aici „orfană”, nu mai are un Creator activ, un „Părinte” divin, ci doar un „timp al orfanilor”, în care accesul la spiritualitate este blocat sau aproape pierdut. Timpul descris este un „târziu” devenit „prea târziu”, sugerând că umanitatea se află într-o fază de declin spiritual ireversibil. În ansamblu, poemul transmite o profunzime religioasă intensă, ilustrând o lume fără Dumnezeu sau cu un Dumnezeu aflat într-un „samizdat” al spiritului. Existența este trăită ca un exil, ca o pendulare între întrebări nesfârșite și o liniște apăsătoare, sugerând o criză a credinței și a prezenței divine în lumea contemporană.

Poemul lui Dan Anghel capătă următoarele conotații, pe care le-am clasificat după cum urmează...

Căutarea sensului în întrebări: „să te adăpostești/ în ființa unei/ interogații” Poetul sugerează că existența este strâns legată de întrebările pe care ni le punem. Interogațiile devin un refugiu, dar și o provocare, evidențiind că în spatele lor se află o putere ascunsă.

Deznădejdea și pierderea sensului: „când puterea/ ascunsă a tuturor/ întrebărilor/ îți lasă/ odată cu toate spusele/ lor ceva/ aducând/ cu o/ deznădejde”. Această parte arată cum, în fața căutării de sens, există o profundă deznădejde. Deși întrebările sunt numeroase, răspunsurile par să rămână inaccesibile, lăsând în urmă o tristețe apăsătoare.

Alienarea și autismul existențial: „din noi/ voi/ ei/ tot ce încă/ mai poate/ vorbi/ e doar un/ incomensurabil/ autism…“ Aici, poetul introduce ideea de alienare. Vorbirea devine un act gol, lipsit de conexiune și autenticitate, iar „autismul” sugerează o izolare profundă a individului în fața lumii.

Ruinarea percepției: „sunt resturi de auz/ de văz/ și de lume/ în asfințire…/ devenim tot/ mai alții…” Imaginile evocatoare de „resturi” și „asfințire” reflectă o lume care se diminuează, su­gerând o pierdere graduală a percepției și a identității colective. Transformarea în „tot mai alții” subliniază un sentiment de dezintegrare a comunității.

Excomunicarea tacită: „dintr-un/ mereu și mereu/ invizibil se excomunică/ tacit/ și/ poeții și poezia” Acest vers denunță excluderea tacită a poetului și a artei în fața realităților opresive. Poeții devin astfel niște figuri marginalizate, iar poezia ca formă de exprimare suferă în tăcere.

Soldații tăcerii: „foștii/ soldați ai/ mașină­riilor/ de pătimiri vor mărșălui/ într-un samizdat silențios și ocult…” Această imagine sugerează o lume în care durerea este sistematic suprimată, iar cei care suferă devin „soldați” ai tăcerii. Samizdatul, termenul folosit pentru literatura interzisă, subliniază natura clandestină a exprimării.

Părinții orfani ai unui pământ neîngrijit: „întunecimile/ bine organizate/ lasă în urmă/ paginile albe/ chiar tot mai/ albe/ pentru/ niște orfani ai unui/ pământ/ cândva locuibil…” Ultimele versuri evocă o imagine dezolantă, unde „paginile albe” simbolizează un viitor lipsit de poveste. Aceste „pagini albe” reprezintă atât absența creativității, cât și moartea unei culturi cândva fertile.

Târziul ca proprietate exclusivă: „acesta/ este acum târziul/ și/ și prea/ târziul/ devenit numai al lor…” Versul final sugerează că stagnarea și decăderea au devenit norme acceptate, un destin rezervat celor care nu au avut parte de speranță sau de oportunitate. Târziul devine astfel un teritoriu exclusiv, în care individualitatea și creativitatea sunt condamnate să rămână neexprimate.

În concluzie, poemul lui Dan Anghelescu este o meditație profundă asupra identității, alienării și tăcerii, împletind teme de introspecție cu imagini puternice. Fiecare vers construiește un tablou complex al unei lumi în care cuvintele își pierd puterea, iar legăturile umane se diluează, lăsând în urmă doar o amprentă a ceea ce a fost odată.

Repet: prin poezia lui Dan Anghelescu, ne privește un Dumnezeu aflat într-un „samizdat” al spiritului. Acest „samizdat” simbolizează nu doar subterfugiile în fața opresiunii vremurilor în care respirăm astăzi, ci și căutarea unui dialog autentic cu divinitatea, într-o lume care, adesea, ignoră această latură a existenței. Poezia lui Anghelescu devine, astfel, un spațiu de reflexie și revelație spirituală.