Așezarea luminii în potirul de aur al poeziei

Lumina traversează straturile cuvintelor și ordonează metaforele poetului monah Ignatie Grecu de la primele poezii din Mierea sin­gurătății (1994), așezate în forma poemului în proză: „Ascultă ce spune lumina, nădejde, soarele într-ale cărui lanțuri mă voi opri seară de seară încercând să cuprind adevărul”, în Cântec pentru cnemidă (1995), și în recentul volum Cântec pentru așezarea luminii (Editura Eikon, București, 2021).

A așeza lumina, vis și ideal al poetului, înseamnă a o potrivi sufletului, a-l pregăti pentru intrarea în lumina iubirii și a creației, în rost, în armonie, în menirea omului ca purtător de lumină divină, înseamnă a armoniza microcosmul cu macrocosmosul.

Complementare, lumina și întunericul corespund dualității lumii; ele există și coexistă, doar omul, potrivit liberului arbitru, poate opta, în deplină cunoștință de cauză, pentru una sau alta: „O noapte mi-a fost viața și fiare./ Multe fiare mi-au răvășit grădina./ Până ai răsărit, Tu, Doamne al meu,/ Și-n inimă mi-ai revărsat dulce lumina”.

Lucian Blaga echivala lumina cu cunoașterea și opta, alegând între rațiune și sentiment, între cunoașterea paradisiacă și cunoaș­terea luciferică, pentru contemplarea lumii din perspectiva iubirii, aplicându-i cunoașterea luciferică. Un blagian, din acest punct de vedere, este și poetul monah Ignatie Grecu, ale cărui cântece- poezii pentru așezarea luminii visează și vizează răspândirea iubirii și a întregului alai pe care-l presupune iubirea: bine, frumos, adevăr, comunicare/comuniune, armonizare în cuvânt și în faptă cu celălalt, semenul.

Realitatea la care se raportează poetul este cea a cuvântului ziditor, cu virtualitățile sale, plecând de la eul propriu: „Așezarea luminii de-a dreptul/ în suflet/ ca o dimineață în iarbă”, către lume și ceilalți. Interogativ și enunțiativ, deopotrivă, „Când roua o îmbracă/ și pomii sunt turnuri/ pline de clopote aurii/ gata să sune/ împur­purații zori”, eul liric, care privește spectacolul evanescent al lumii, adună în potirul de aur al poeziei aceste trăiri și le așază în ritmul cântecului, acolo unde forma și fondul se armonizează pe deplin, urmând tiparul armoniei naturii: „Câte răspunsuri și nici o întrebare!/ Să fie oare adierea cuvântului/ adânc, neînțeles,/ sau doar numai mi se pare?”

Sentimentul care susține acest univers liric și luminează pe dedesubt sensurile și semnificațiile este iubirea, ca un ecou al Epistolei către corinteni a Apostolului Pavel. Sugestia care se degajă pregnant este legată de coexistența a două realități - una, cea aievea, care se deschide ca o corolă percepției, alta, inefabilă, virtuală, conținută în fragranța cuvântului, infinit mai bogat, mai plin decât materializarea lui, în denotație, în sunet și literă. Nu proprietatea termenilor e necesară poetului, cât ambiguitatea, în sensul multipli­cității de sensuri existente în virtua­litățile latente ale semnului lingvistic, ambiguitate pe care H. Friedrich o considera esențială pentru structura liricii moderne, întrucât poetul referă și se referă la o realitate doar a lui, pe care, prin imagine și simbol, urmărește, în/prin fragranța metaforei, să o facă inteligibilă celuilalt.

Parfumul cuvântului-metaforă reține treptele sensurilor - literal, alegoric, moral și anagogic, și le esențializează în mesajul poetic. E de ajuns un semn, meditează poetul, „Atâtea cuvinte/ cheltuim în zadar/ fără să ne dăm seama.// Ca să ne înțelegem/ e de ajuns/ un semn.// Al bucuriei/ că suntem/ frați nedespărțiți/ întru Domnul.// Că ne iubim/ unul pe altul// ca pe noi înșine”, pentru ca, după model divin, lumea să se facă, să se întrupeze. Spiritul precedă materia, o creează și o ordonează, în conso­nanța adevărului din Psalmul 62, 8: „Că s-a lipit sufletul meu de urma Ta”, ales ca motto, lumină călăuzitoare în universul poetic conturat de Ignatie Grecu. Cântecul nu poate fi decât extatic, mirare și uimire în fața strălucirii de miracol a lumii: „O, Strălucire de sus, cât de frumoasă ești!”, implorată a coborî în spațiul strâmt al eului: „Vino în sihăstria mea”, o imagine tulburătoare a transcendentului care coboară: „Vino, te aștept. Când se lasă înserarea,/ vântul trimite adieri răcoroase/ și dezmiardă coroanele bogate ale/ copacilor istovite de arșița zilei./ Atunci, umbrele lor se alungesc/ culcate pe iarba răcoroasă/ care așteaptă pașii tăi/ îndată ce cade roua,/ roua în picături mici, tremurătoare”.

În aura acestei străluciri se profilează relația eului liric cu divinul, ca „îmbrățișarea crengilor sărutând lumina”, ca Bunavestire, „adiere plină de mireasmă”, „sunet lin ca de vioară” pe arcușul „rază subțire de lună”, ca și „pe strunele în tremur, de smarald ale apei”, sau ca Horeb, ce permite revelația: „O flacără și o văpaie era totul./ Muntele umbra-și subțiase./ Glasul care venea din foc/ era atât de viu și de minunat./ Însuși Domnul l-a strigat. (...)// că rugul ardea și nu se/ mistuia./ Că însuși Domnul/ din miezul acestui foc/ l-a strigat pe nume”. Prezența transcen­denței în lume e permanentă în dialectica simultană a profanului și sacrului. Conștiința divinului decelează sacrul și înregistrează, vede teofaniile și hierofaniile. În tot ce este frumos și înconjoară ca o aură lumea, se văd aceste semne; spectacolul naturii în rotația anotimpurilor, ca în Pădure, toamna („Un fagure de aur este pădurea/ toamna (...)// Atâtea bogății de har în taină/ am strâns,/ în suflet Horeb de strălucire”), e, în sine, o revelație în care se recunoaște grația divină care vine odată cu înțelegerea adevărului: Tu ești Calea. Din toate aceste semne care i se deschid și i se revelează, poetul alcătuiește „cu dalta condeiului cioplind întruna” statuia unui poem.

Fragranța imaterialului capătă concretețe în imaginile care acced către simbolul ce relevă truda poetului cu cuvântul ce exprimă adevărul. Din retortele poeziei, cuvântul nu iese îndrăzneț, gata să cucerească lumea, ci, cu smerenie, „sfios cuvânt”, pregătit pentru a se deschide lumii în cântecul pentru așezarea luminii: „Din pragul vechi, tocit de pasul de oțel/ Al multor vremi, trimit acest sfios/ cuvânt/ Precum odinioară Noe din corabie un/ porumbel/ Să vadă dacă apa scăzuse pe pământ”.

Poezia devine în athanorul poetului Ignatie Grecu un mod de a dialoga cu văzutele și nevăzutele firii, dar și un mod de a coborî transcendentul între oameni, în speranța armonizării celestului cu terestrul. În această lumină, cântecul monahului Ignatie Grecu atinge infinitezimalele sufletului și creează revelația, aducând lumea mai aproape de corola de minuni a divinului.