Aurelia Bălan-Mihailovici: „Cuvintele toate se leagă între ele”

Zilele acestea, doamna Aurelia Bălan-Mihailovici, unul dintre cei mai mari lingviști români, a atins venerabila vârstă de 86 de ani, un bun prilej pentru noi să evidențiem atât parcursul biografic demn de o carte sau un film interesant, cât și roadele cercetării sale de o viață printre tainele și sensurile cuvintelor, sub bolțile maiestuoase ale culturii și credinței creștine. 

Mai rar întâlnim astăzi oameni cu o dragoste de cultura română atât de mare încât tot ceea ce lucrează în această sferă, și toată viața a făcut-o, să fie dus până aproape de jertfirea de sine. Ca mamă a trei copii și cu un soț foarte bolnav, reușea să ducă la bun sfârșit, după multă trudă, desigur, dar și mult interes, cercetarea și documentarea în diversele teme propuse. În afară de aceasta, la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, unde își desfășura activitatea în regimul comunist, a întâmpinat mai mereu ostilitatea colegilor. Spiritul său iscoditor și dornic de adevăr o făcea să aibă inițiative și idei care atingeau interesele celor mai de mult afirmați în domeniu și bine ocrotiți de sistem.

A căuta înțelesul de dincolo de pojghița cuvântului, acolo unde lucrurile par „învechite” și așezate între parantezele veacurilor, a fost un crez de la care nu s-a abătut.

Povestește câteva amintiri din perioada anilor de început: „Din 1960 am lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Am intrat acolo prin examen: Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu mi-au pus în față un teanc de fișe despre un cuvânt și a trebuit să le așez pe sensuri, să le definesc sensurile și am intrat cu brio. Dar pentru că nu am fost membră de partid, pentru că nu mi-era teamă să fac semnul crucii și când eram în institut, toți se uitau la mine cu groază. La început, veneau colegii mei, dar și cercetători de la alte secții, să mă întrebe ce sărbătoare e azi, ce tradiții sunt, eu le cunoșteam și le spuneam cu drag. Dar când am început să-mi susțin punctul de vedere în știință, nu le-a mai plăcut. A apărut un articol în revista Magazin istoric, cu titlul «Etimologii vechi și noi», în care autorul mă lăuda și concluziona că poate ar fi cazul să vedem dacă nu sunt și alte căi în cercetarea limbii. Toți colegii s-au întors atunci împotriva mea. Am crezut că o să mă dea afară de la institut!”

Prietenă cu Constantin Noica

Chiar dacă ideile îi erau repudiate de cei din breaslă, nu s-a lăsat intimidată, ci a continuat să studieze și să arate altor oameni de cultură de prim rang teoriile sale. Așa se explică bogata corespondență purtată cu Constantin Noica, vizitele la Păltiniș, unde se stabilise filosoful, și discuțiile lămuritoare. „Scrisorile pe care le-am primit de la Constantin Noica și de la alți oameni de seamă arată că, în studiul meu, de bază au fost istoria și documentele”, amintește cercetătoarea. „Pentru că eram mereu dată la o parte de instituția la care lucram, am vrut acceptul celor care știau carte. Am cumpărat toate cărțile lui Constantin Noica, în anii 1980, le-am citit cu creionul în mână și i-am scris ce cred eu, iar asta ne-a apropiat. Am vrut să am acceptul lui din două puncte de vedere: ca lingvist și ca om credincios. În cărțile lui Noica eu am citit și printre rânduri, pe când elevii lui apropiați nu au înțeles că acolo este vorba de ceva profund creștin. Noica mi-a spus mirat: «Știți că m-au întrebat dacă cred în Dumnezeu?...» Bineînțeles că era un om credincios! Cel mai mult m-a captat la el această «devenire întru devenire», care este viața obișnuită a fiecărui om, în sensul acesta al modificării sale timp de o viață; cu «devenirea întru ființă» care este corolarul. Dar Biserica este locul «devenirii întru ființă», Ființa este Iisus Hristos. Cuvintele toate se leagă între ele, totul se încheagă în jurul lui Hristos.”

„Era prea mult vorba despre Dumnezeu”

Aflăm despre un episod din care reiese clar modul în care erau cenzurate și ideile istorice în epocă: „În paralel cu ceea ce făceam la institut, am fost mereu solicitată la studierea vechilor texte de la Academie. Multă vreme am scos fișe pentru un dicționar care s-a lucrat la Academia Română, la secția de limbă veche condusă de Dan Simionescu. Lucram la un dicționar al limbii române din secolul al XVI-lea, erau acolo numai texte scoase din cărți de cult și din texte de legi bisericești. Prin 1985 ni s-a adus la cunoștință că pur și simplu acele fișe au ars. Explicația pe care mi-am dat-o a fost că acolo era vorba de prea multe ori de Dumnezeu. Prin urmare, toată documentația a fost arsă de ei. Am trăit vremuri grele din pricina cenzurii, trebuia să scoatem din dicționare termenii Dumnezeu, biserică, tot ce era legat de credință.”

Teza de doctorat, la pensionare

Teza de doctorat a doamnei Aurelia Bălan-Mihailovici este în istorie-bizantinologie, la Facultatea de Istorie, și a conceput-o după ieșirea la pensie, doar așa a reușit să-și facă ideile acceptate și publicate: „Am început teza de doctorat după pensionare. M-a bucurat enorm faptul că mi-a fost apreciată de un mare lingvist clasicist, Cicerone Poghirc. Am avut 1.000 de trimiteri. Am susținut-o când aveam 64 de ani și toată lumea se întreba ce mai vreau. Dar eu am vrut ca tot ceea ce am acumulat de-a lungul anilor să treacă printr-un forum academic. Lucrarea a apărut la editura Minerva, care pe vremea aceea avea toate titlurile clasicilor, iar peste un an a primit premiul «George Barițiu» al Academiei Române”.

În concepțiile sale despre limba și cultura română, Aurelia Bălan-Mihailovici are afinități și admirație pentru Vasile Pârvan, Nicolae Densușianu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Constantin Daniel, Constantin Noica, Gh. Popa-Lisseanu, Dumitru Snagov, Nicolae Iorga.

O viitoare carte despre „latina prisca”

În urma cercetării de o viață au rezultat o seamă de cărți: Lingvistică şi istorie în studiul vocabularului medieval românesc (Terminologie socială), teză de doctorat, tipărită cu titlul Poartă spre „sanctuarul” limbii române (Editura Minerva, 2001); Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, 2000; Ţara Sfântă în anul 2000; Pelerinaj în Ţara Sfântă - Anul 2000; Despre viaţa cuvintelor şi problemele terminologiei actuale, 2003; Grecia creștină; Dicționar onomastic creștin. Repere ­etimologice şi martirologice, 2003; Taina sensului în lexicul românesc; Cuvinte și fapte, trepte spre cer. Un nou volum l-a încredințat unei edituri importante și are ca temă rădăcinile limbii române și aduce în discuție teoriile și documentele potrivit cărora limba română se trage din latina vetustă sau prisca. Despre această teorie subliniază: „Am primit mulțime de documente despre noi, românii, și istoria noastră, care sunt păstrate în Biblioteca uzuală a Vaticanului. Dumitru Snagov, care a stat aproape 20 de ani la Vatican și a cercetat, le-a publicat sub forma unui album, cu titlul Monumenta Romaniae Vaticana”. De asemenea, lingvistul Aurelia Bălan-Mihailovici îşi întemeiază concepțiile și pe rezultatele Marjiei Gimbutas, o mare autoritate în arheologie și istorie, fost profesor la universitățile occidentale, creditată de lumea academică mondială, care a adus descoperiri uluitoare și nebănuite despre cultura popoarelor sud-est europene.

Deși încercată de mari suferințe fizice, cercetătoarea Aurelia Bălan-Mihailovici ar avea încă multe de spus, scris și publicat, după cum a mărturisit în dialogul nostru. Am constatat că are o mare nădejde în purtarea de grijă a Domnului și că așază mai presus de confortul personal dorința de a contribui încă la îmbogățirea culturii române cu lucrări în care să fie limpezite adevărurile istorice și cunoscute sensurile cele mai vechi ale cuvintelor. Un sfat pentru lingviști, istorici și toți oamenii care cercetează în cultură? „Să nu fie zgârciți cu timpul! Seriozitate, nu func­ți­o­narism! Când alegi să fii cercetător, lucrezi și acasă, și noaptea. Trebuie să ai pu­tere de sa­crificiu. Ideea jertfei a fost pre­dominantă în viața mea. Apoi, ca să slujești prin ceea ce faci lui Dumnezeu, trebuie să ai în fața ta mereu Adevărul.”