Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Capcana”, o carte a exilului de după exil

„Capcana”, o carte a exilului de după exil

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Dan Anghelescu - 20 Iul, 2022

După alte două notabile apariţii editoriale - Folclorul literar al românilor şi Moartea lui Patroclu - la Editura Spandugino, în aprilie 2022, Constantin Eretescu, un senior al exilului literar, reintră în actualitatea scrisului românesc cu un nou titlu: Capcana. Revenirea la roman nu surprinde. Şi în Capcana, ca şi în romanul Party cu un ceas mai devreme, atrag atenția modernitatea construcţiei epice şi simţul proporţiilor, după cum în Pasărea de fier şi fluturii se remarca prin naturaleţea rostirilor. Desigur, şi exerciţiul diaristic din Turnul de veghe îşi face simţită prezenţa prin sobrietatea lapidară a scrisului. Decupajul atent al frazei reaminteşte aerul deplierilor sale publicistice când, în exil, împreună cu Sanda Golopenţia, edita varianta americană a revistei Lupta - The Fight.

Capcana deschide un întreg orizont de reflecţii şi conexiuni, fiind, totodată, şi un discurs al exilului de după exil. Apare într-un moment în care înaltele glasuri ale literaturii exilului (Busuioceanu, Stamatu, Vintilă Horia, Amăriuţei, Ştefan Baciu) stau amuţite în cărţi care nu circulă (dacă şi câte au apărut).

Desigur, cuvântul „exil” s-a şters din realitatea timpului nostru, dar interogaţiile lăsate în urmă rămân fără răspuns. Cât despre literatură, ea pare tot mai indiferentă şi opacă faţă de istoria recentă şi - observase Vintilă Horia - „elle se situe de plus en plus au delà de l’homme/…/ elle évite les questions et la possibilité d’y répondre./…/ homo poeticus n’a plus le courage d’affronter le mal qui pèse sur les enfants du siècle”1.

Atins de intuiţii similare, romancierul Constantin Eretescu intră sub orizontul acelor creaţii ce ating inefabilul printr-o amplexiune a formelor. Capcana se „construieşte” din perspectiva în care Vintilă Horia afirmase tranşant: „Ceux qui sauvent la poésie, dans notre temps, /…/ sont les romanciers. Le roman est devenu l’expression la plus intelligible et, parfois, la seul acceptable, de l’art poétique”2.

 Şi sunt amintite poemele scrise sub formă de roman de Hermann Broch (La mort de Virgile), Romain Gary (Les raciness du ciel) şi de Constantin Amariuţei (La fiancée du silence).

Vom desluşi în Capcana conştiinţa tragică specifică literaturii exilului şi o luciditate ce aminteşte de eternul sceptic Cioran când, în corespondenţa cu Wolfgang Kraus, scria despre Conştiinţă ca destin (Bewusstsein als Verhängnis). Şi esenţa acestei cărţi a exilului de după exil ar putea fi cuprinsă în afirmaţia cu care imediat îşi continuase gândul concluzionând: „Orice conştiinţă este o maladie”3.

 Înlănţuire tensivă a tot ce se întâmplă, ca şi a tot ce nu se mai întâmplă, cartea stă sub semnul acestei rostiri ce devine amprenta indelebilă a întregului story. La fel ca în tragediile antice, apare semnul inexorabil al desfăşurărilor destinale cu inevitabile prăbuşiri asupra unui inocent. Existenţa, cvasianonimă, a acestuia din urmă este atinsă de acte criminale ce rămân neelucidate. Capcana se configurează din cercul închis, intolerant şi opac al unor indivizi pentru care „morţile, chiar şi cele comune, cu atât mai mult asasinatele, sunt transformate în evenimente”. Realitatea crepusculară, situată sub semnul lui Cain, trimite către ceea ce T.S. Eliot numise hollow men (omul gol pe dinlăuntru). Adică omul care a încetat „de a mai fi o persoană legată de un neam, de o familie, de o cultură, de un destin şi de un suflet pentru a deveni un cetăţean plutind în gol, fără chip şi fără atribute, Ein Mann ohne Eigenschaften cum avea să-l recunoască Robert Musil în faimosul său roman”4.

Într-un asemenea ambient, soarta exilatului Zachary Shepherd (se numise „cu ani în urmă Ciobanu Zaharia”) se apropie de aceea a eroilor antici. Daimonul străvechilor tragedii ivite în Atica reînvia în veacul XX când, după inexorabila mască a Destinului, s-au ascuns exilul şi crima. Şi astfel sunetul fundamental al cărţii se întâlneşte cu cel din filonul tragic al unui Sofocle, acolo unde (în Antigona) s-a spus: „Înfricoşătoare sunt multe. /Dar nimic mai înfricoşător decât omul./…/Fiinţa omului este stranie”5.

Deşi politicoasă şi deferentă, existenţa exilatului Zachary Shepherd îi tulbură pe cei din jur. Un ins fără patrie e un străin, un straniu. Într-o carte anterioară (Cu ochii în zare), Constantin Eretescu scria despre stranietatea celor din exil. O trăia chiar atunci şi o analiza numind-o inadec­vare sau incapacitate „de armonizare la comportamentul general acceptat al grupului”. O identifica drept „starea de bază a emigrantului”.

Fenomen specific veacului XX, exilul devenea un obiect de reflecţie pentru toţi gânditorii timpului. Martin Heidegger s-a preocupat de soarta celor ce îşi pierduseră locul unde fuseseră acasă. Chiar la seminariile cu studenţii din România (cei ce în scurtă vreme aveau să devină o generaţie de exilaţi) comenta rostirile din Antigona lui Sofocle, tradusă în germană de Hölderlin, şi se oprea la versul 332: „Fiinţa omului este «stranie»”, adică străină. Unheimliche spune varianta germană care în româneşte înseamnă şi înfricoşător. Dar „ce este această «stranietate»” se întreba filosoful, convenind în cele din urmă că stranietatea provine din faptul desrădăcinării omului. Or, în Capcana se poate spune că întregul story gravitează în jurul acestei stranietăţi. Ea va pluti în aerul tuturor întâmplărilor ce au loc şi soarta celui în cauză este apăsată de iremediabila „pierdere a patriei (Heimatlosigkeit) de către om” în care Heidegger6 a identificat amprenta întunecată a veacului XX. Şi nu se poate spune că existenţa lui Zachary Shepherd nu se aseamănă cu destinul răvăşitor de tragic al unui erou din antichitatea elină, când un alt vers (360) din Antigona, în mod lapidar, îi rezumă întreaga poveste spunând: „Pretutindeni cutreierând pe drum, este lipsit de experienţă, fără ieşire, ajunge la nimic”7.

În curgerea întâmplărilor, Zachary Shepherd traversează derizoriul şi penibilul unei existenţe la care îl obligă soarta de exilat: „Găsise de lucru într-un magazin de vechituri. Hamal, vânzător, casier, om bun la toate. Singurul salariat al prăvăliei”. Şi încerca, cu disperare, să se ridice „la mai mult decât funcţia de vânzător din care îşi câştiga acum existenţa. Mărturie erau zecile de scrisori pe care le trimitea la universităţile de pe întinsul întregii Americi”.

La cursurile de antropologie vorbeşte despre migraţie şi, cumva indirect, despre exil, ca despre „un subiect de actualitate, căruia i se cuvine atenţie”. Le spune studenţilor că „…oamenii îşi pot abandona părinţii, un spaţiu familiar, în care cei din neamul lor au trăit nenumărate generaţii, pentru a trece frontiera într-un alt stat, un loc necunoscut, cu alte obiceiuri, în care se vorbeşte o limbă care le e străină./…/Ne putem întreba - accentua el - dacă migraţia nu este o trăsătură definitorie a speciei umane” (v. pp. 162, 163).

Desigur, „lipsit de experienţă”, el este în continuare excedat de condiţia sa de om fără patrie, de străin care inspiră continuu suspiciuni. Omul este supravegheat, urmărit, ameninţat. Inşi necunoscuţi participă, neînscrişi, anonimi, la cursuri. Stranii, rău-prevestitoare întâmplări îi traversează existenţa. În cele din urmă i se spune: „Prin felul în care te referi la cultura altor popoare, diminuezi valorile şi prestigiul culturii noastre. Unii europeni şi-au făcut obiceiul să se urce pe scaun când vorbesc cu noi. Nu eşti primul”. Cursul şi seminarul i se suspendă.

Finalul cărţii survine lapidar: ziarul local, în spaţiul dedicat ştirilor, publică foarte secul anunţ: „Zachary Shepherd, fost profesor la Colegiul St. Mary, unul dintre principalii suspecţi de uciderea lui Debbie Lewis…, şi-a curmat zilele”.

Aparţinând acelei categorii de romane-poem întrezărite de Vintilă Horia, Capcana lui Constantin Eretescu este o carte a exilului de după exil ce readuce în atenţie destinul tragic al acelor displaced persons. Desluşim în ea un recurs la memorie şi pentru că - vorbind în termenii lui Emil Cioran - timpul de astăzi traversează o dezesperantă tulburare de conştiinţă (Bewusstseinstrübung) într-un moment când istoria dă semne tot mai limpezi că tinde să facă un marche-arrière.

 

NOTE

1 Vintilă Horia, 1959, Poésie et liberté, Acta philologica, vol. II, Roma, p. 83.

2 Ibid., p. 83.

3 Emil Cioran - Scrisori către Wolfgang Kraus (1971-1990), p. 21.

4 Vintilă Horia, 1989, In memoriam, Revista Scriitorilor Români, nr. 26, München.

5 Traducere Walter Biemel, revista Ethos, caietul 3/1982.

6 Heidegger, 2011, Originea operei de artă, Bucureşti, Humanitas, p. 190.

7Überall hinausfahrend, unterwegs,/ erfahrungslos,/ ohne Ausweg, kommt er zu nichts.” Traducere în română Walter Biemel (revista Ethos, caietul 3/1982).

Citeşte mai multe despre:   prezentare de carte