CĂRȚILE PE MASĂ: Conștiință la granița vremelniciei

Volumul Gabrielei Tănase, „Semne pentru păpușa de lut” (Ed. Eikon, 2018) este o reverberație de nostalgie, tristețe și însetare de raza veșniciei lăsată peste cele pământești.

Figură enigmatică, păpușa de lut e însemnul copilăriei, cu perspectiva sa inversă asupra vieții: „Trece păpușa de lut/ cu pasu-i stin­gher/ pe po­dul de sticlă/ cu un capăt în cer”, în care poezia apare ca o altă scară a lui Iacob: „Nu scriu/ ridic o scară/ o sprijin de cer/ să văd lumea de sus”.

Copilăria însăși povestește despre subțirimea căii durate peste abis, ce spune despre sine: „Nu știi nimic despre mine/ dacă nu ți-ai legănat copilăria/ pe o punte îngustă”.

Parcursul prin timpul contrapus inocenței, resimțit ca o „cămașă de forță”, e marcat de semne ale fericirii: „Pământul tot e o graniță plină de semne/ pentru că fiecare suflet lasă un semn acolo unde a fost fericit”.

Imaginea de sine oglindește o ființă fragilă: „Nu te teme, sunt aici/ hologramă cu oase subțiri”, ce contemplă „umbra norului peste pământ/ ca o cămașă umflată de vânt”, locuind poetic lumea în intimitatea lui Dumnezeu: „Cea mai frumoasă poezie de dragoste/ e aceea pe care Dumnezeu o scrie cu tine/ apoi te privește/ cum o trăiești”.

Poezia este darul ce scapă obișnuinței: „Poemul perfect/ e versul adresat nimănui/ cât un clipit de mierlă/ cât un tril/ cât vârful unui cui/ te înțeapă un pic/ să nu te obișnuiești cu nimic”, e o mână pururi deschisă spre a nu strivi simțământul unei prezențe: „Mi-a crescut un înger în palmă/ de teamă să nu-l ucid/ am rămas așa, cu o mână întinsă, cerșind”.

Moartea e asemuită unei treceri în tablou sau fotografie, unde „e întuneric cumplit/ cade luna din măr/ ca o perlă dintr-un buzunar prost cârpit”. În contrapondere cu tragicul dispariției, se reliefează fulgerarea unei intuiții a înălțării ființelor, lucrurilor și lumii înseși cu cer cu tot: „Copacii se țin de mână/ și trag după ei linia de tramvai/ și mașinile/ și trecătorii/ și porumbeii/ și câinii vagabonzi/ și tomberoanele răsturnate/ și spațiul de joacă/ fără copii/ și turla bisericii/ cu cer cu tot”.

Pe lângă figurile iconice ale fraților, mutați la cele veșnice, cărora le este și dedicat volumul de față, se conturează chipul mamei, invocată să afle o ieșire din țarcul lumii mărginite de moarte: „Mamă, mamă,/ spune-mi și mie/ pe unde să ies din desen”, chemând tăcerea ce declanșează extaza: „Mamă, luna e beată?/ taci, zicea mama, taci.../ și mă apuca o sete ciudată/ că beam tot cerul”.

Nostalgia amprentează ființe și lucruri, dând aromă unei lumi fragile, survolată de o conștiin­ță aflată la granița vremelniciei. Emoția face să vibreze contururile lucrurilor și le-ntrepătrunde cu universul lăuntric. Aspectul continuu al vieții e întrerupt de singularități stranii ale gândului. Fără să aștepte răspuns, întrebările sunt lumini ce scapără peste abis.

Îndoiala, neliniștea, grija sunt libere de adversitate, sporind cumva tensiunea unei așteptări ce se umple treptat de simțirea tainei. În proximitatea cuvântului simți căldura unui chip, frumusețea unui gest ce durează punți. Aceasta e menirea poetului și, în fapt, destinul omului: a lega a­ceastă vie a lumii cu le­gă­tura dragostei. Volu­mul este însoțit de texte ale poeților Paul Vincius și Maria Timuc. Frumusețea versurilor, conjugare de forță și delicatețe ce armonizează contrastele, este plinită în mod fericit de ima­gini grafice ale artistului plastic George Tănase.