Cărţile pe masă: „Cât o mie de nopți”, sau despre lumina dragostei ce străpunge zidul timpului

Volumul „Cât o mie de nopți” (Ed. Brumar, 2015) al poetei Monica Patriche dezvoltă o viziune asupra dragostei ca „fericire a împărtășirii unui singur destin”, în care, aplecându-ne spre celălalt, ne vom vedea „ca/ pe grădini nesfârșite, auzindu-ne ca pe muzica/ unui cer care nu se va trece vreodată”.
Prezența însăși răspunde unei indefinite chemări, deschizând „tărâmul imaginației”, creând în vidul părăsirii spărtura prin care țâșnește lumina care izvorăște din vise, din trupuri, lumina învierii. Osmoza între spirit și natură respiră în trupurile în care „viața gâlgâie”, vrând „să se dăruiască și să/ trăiască în alții”.
Chipul frumuseții străine apare când tăios, asemenea ceasornicului „alungit ca o sabie”, când ca o inefabilă pâlpâire a unui chiparos, sau ca o chenotică trecere prin „setea pământului, trista lui/ zbatere, stingerea înceată, pâlpâirea de aripi,/ lacrimi, și întărire în acea slăbiciune, slăbiciune a/ slăbiciunilor, apoi o încredințare între granițele/ unui zid nebiruit, somnul, și dincolo de toate/ acestea, darul cel mare al vieții”.
O naștere de sus ce închipuie „lucrul de pe urmă” „nu mai expulzează ființele, ci le adună,/ lăuntric”, transfigurând tristețea alunecării pe planul înclinat al existenței, conferindu-i consistența unei „picături de lapte pe o piatră”. Piatra însăși apare eliberată de motivele înstrăinării, ale oglindirii exilului lăuntric, căpătând reflexele iubirii, trăsăturile familiarității, iradiind căldura învăluitoare a naturii umanizate, atmosfera unei case a ființei.
Chipul celuilalt luminează permanent calea ca o finalitate mereu pregustată, ca o străfulgerare a unei vederi cuprinzătoare asupra întregii vieți, „ridicată ca o mătase verde de pe apa unui lac liniștit”. În simțământul iminenței pierderii, al conștiinței lărgirii rănii „prin/ care curge acum întunericul”, se insinuează discret sunetul trezirii, „trâmbița/ prin care cele firave ale lumii se pot trezi din/ propria lor amorțeală”.
Restul și rodul esențial al existenței pământești efemere este iubirea a cărei inimă bate „stăruitoare, în ceruri”. Iubirea covârșește plânsul și duioșia profund umane, căpătând nuanțele indefinite ale unei întâlniri cu viața dumnezeiască, ce „e mai curând înaintarea tăcută, în miezul/ zilei, când simt cum sarea iese prin piele și nu/ știu dacă trupul stă ferm pe pământ sau plutește”.
Trupul însuși devine un loc de descindere a cerului, o taină a vieții ce trece prin moarte, locul de plămădire a simțirii înțelegătoare, ce se conturează ca o așteptare „ca lumea să capete contururi și cineva să se aplece asupra unui pahar în care bucuria nu mai e o stare difuză”. Concretețea gesturilor mici de dăruire sădește în ființa noastră „semințele/ vieții”, apărate de vălul smereniei, de dragostea ce ne poartă în sine ca „într-un fruct”.
Volumul Monicăi Patriche descrie, în modul unei confesiuni modulate poetic, savoarea nădejdii, credinței și dragostei în marginile unei lumi rănite de moarte. Mergând până la limitele lepădării de sine, trecând de granițele luptei motivate de dorința autoconservării, atârnând de cer dorința inimii, poezia dă ghes alergării „pe o câmpie de vis” și ne apare ca o zbatere a unui ultim cântec, având densitatea unei rugăciuni mistuitoare, sau ca o aflare a cuvântului potrivit care atrage viața întru lumină și lumina întru viață.