Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Cărţile pe masă: Lumina ca dimensiune paradiziacă

Cărţile pe masă: Lumina ca dimensiune paradiziacă

Un articol de: Paul Aretzu - 22 Sep, 2019

Trebuie spus, de la început, că poezia lui Ioan Petraş ne apare ca predominant muzicală, psalmodiind pronia lui Dumnezeu. Efectul melic este fie unul instrumental (produs prin repetiţii frecvente, prin structuri simetrice sau prin mijloace prozodice), fie unul intrinsec, aparţinând profunzimii ideilor. Cântarea este, desigur, modul cel mai firesc de a comunica al inimii, credinţa ajungând astfel direct la urechea lui Dumnezeu. Muzica face parte din liturghia universală.

Lumina din mierea de salcâm (Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2015, cu o prefaţă de Mircea Petean) este al optulea volum publicat de autor, după Perdeaua de lacrimi (1998), Bucuriile epifanice (2000), Ferestrele rănilor (2003), Vârsta cuvintelor (2005), Cartea bucuriilor epifanice (2007), Lăcrimarul înflorit (2010), Candelabrele Cerului (2012). Numele lor este deja un indiciu explicit că sunt circumscrise unei tematici religioase, autorul însuşi fiind sacerdot. El îmbină, în mod insolit, fervoarea mistică şi nostalgia divinului. De aceea, epifania este omniprezentă (poezia însăşi are acest rol), ca revelare a slavei Domnului. Dar calea (potrivit asceticii şi misticii) nu poate fi decât a smereniei, a rănilor, a fericirii dobândite prin lacrimi, iar poetul gustă din amarul lor.

Şase poeme, Hexaimeron, alcătuiesc reprezentarea noii geneze, cu „Cer nou şi Pământ nou”, caligrafiată în metafore pline de graţie. Simboluri florale abundente exprimă neprihănirea, frumuseţea, sfinţenia. Versurile amintesc de imaginarul restaurator al Apocalipsei, de viziunile noului Rai. Într-o lume regenerată, „fluturii Gândului/ sorb/ din Prescura de lumină/ a Dimineţii” (IV). Lumina, transparenţa, limpezimea, fragranţa, „poiana de îngeri şi miere” sunt câteva repere-ţintă ale geografiei spirituale a vieţii în Înviere. Poetul însuşi se prezintă ca fiinţă liturgică, înscrisă într-un univers ecleziastic.

Un grupaj de texte este dedicat Catedralei Notre Dame, prin care este alegorizată Preacurata: „Psalm de piatră, fragedă Maică, Donia, Donia,/ Notre Dame, Maica noastră, Carmen-Carmina,/ Tu, singură lampă în care-nfloreşte/ ca mierea-n salcâm de-a pururi Lumina” (I). Tonul este înflăcărat, ca o erupţie imnică, după modelul unui acatist. Celebra catedrală este numită „pasăre de piatră”, „mare,/ cu valuri răstignite în cremene”, „casă de oaspeţi a Îngerului”, „scobitură în Pământul cerului”, „Icoană a Lacrimei”.

Un alt grupaj se numeşte Mierea de salcâm. Simbolistica mierii este bogată. Poetul o asociază, în principal, cu lumina, cu diafanitatea. Epitalamuri serafice sunt adresate sfinţeniei feminităţii: „de sunt pământ, tu eşti lumină/ pe rana mea curgând mereu/ în mine totul se-nsenină/ nu mai sunt trup, ci curcubeu// de sunt o lacrimă, tu eşti/ potirul ce devine perlă/ şi-aprinzi în ţarine cereşti/ sufletul meu precum o mierlă” (De sunt pământ). Poetul trăieşte o neîntreruptă stare de beatitudine, înconjurat de o natură paradiziacă, populată cu îngeri, cu lumini de flori, toate murmurând psalmi şi rugăciuni, dintr-o pornire ascensională.

Ioan Petraş este caligrafic, metaforic, euforic şi contemplativ, afectiv, ca în acest admirabil Imn: „nişte îngeri vor trece/ ce îngeri vor trece/ şi pene de-ale lor undeva/ vor lăsa/ Savaotul Cel Domn/ Cel Domn Savaot/ cu ele să scrie/ pe coji de mesteacăn/ Evanghelie ţie/ Evanghelie mie/ Evanghelia Sa// şi pe harfe de inimi/ Cei îngeri să-şi lase/ armurile lor de smarald/ ca nişte prinoase/ prescuri de lumină/ ca nişte case/ să fie-ne cald/ în Evanghelia cea fără de oase”.

Ultimul grupaj de poeme este dedicat sfintei mănăstiri maramureşene Nicula. Harul este definit, astfel, chiar prin imaginea Poetului ca întemeietor. Memorabilă este zugrăvirea aşezământului monahal, loc binecuvântat de duh: „arde chilia/ fierb/ brazii în smirnă/ freamătă piatra/ peste fruntea izvorului/ NICULA/ stinge tristeţea/ cu bici de argint/ luminează vulturii/ cu miere de salcâm/ şi ciopleşte/ în fiece lacrimă/ un cristal/ Icoană,/ Marie,/ Lacrimă,/ în ograda nevinovăţiei dintâi...” (Nicula I).

Ioan Petraş este un poet creştin autentic, absorbit în întregime de vederea luminii, loial credinţei şi mântuirii, ridicând textul la un înalt nivel estetic. Întredeschizând, cu ajutorul cuvântului inspirat, uşa raiului, el este copleşit de bucurie, simţind totodată protecţia iubirii Preacuratei Măicuţe: „eu scriu poezie/ în/ odaia/ Lumânării// rezemat de Lumină/ simt/ cum stă/ MOARTEA-n/ carnea mea/ ca un soldat/ în cămaşa de DOR/ a/ Mamei” (Eu scriu poezie). Scriitorul este, cu certitudine, unul dintre cei mai inspiraţi imnografi din literatura română de azi.