Cărţile pe masă: O pledoarie pentru dragoste

Florin Caragiu are un parcurs scriitoricesc împărţit între poezie şi eseul teologic. Pentru a-şi menţine tonusul, face şi traduceri. În cartea de confesiuni şi reflecţii „Întrupări ale iubirii. Jurnal de seară” (Editura Platytera, Bucureşti, 2014, prefaţă de pr. dr. Gabriel Mândrilă) îşi propune să cerceteze „sensul teologiei creştine în lumea de astăzi”, când gândirea este dominată de „naturalism, raţionalism şi pozitivism” (p. 9). El se întreabă dacă discursul teologic îşi mai păstrează intensitatea şi funcţionalitatea, după două mii de ani, precum şi „ce anume însufleţeşte cuvântul teologic încât să-şi păstreze seva intactă şi expresivitatea neslăbită” (p. 10).  Prin Cuvânt, Dumnezeu se revelează ca iubire desă­vârşită, creând din iubire şi imprimând în făpturile Sale chipul iubirii. Părtăşia cu iubirea Cuvântului nu poate avea loc decât prin consimţirea tainei credinţei. Prin chipul Cuvântului întrupat, sădit în noi, accedem la slava lui Dumnezeu. Teologia, însă, nu trebuie să rămână numai la nivel teoretic, livresc, implicându-se activ şi atotcuprinzător, incluzând atât marginalul, cât şi lucrurile mărunte. Lumea trebuie percepută prin chipul existent în fiecare, adică prin iubirea plantată în creaţie: „Oare recuperarea unei perspective iconice, în care marginalul şi neînsemnatul să reflecte fără micşorare aceeaşi taină dumnezeiască precum centralul şi esenţialul nu este ea, oare, sarcina cea mai actuală şi decisivă a teologiei în vederea odihnirii în sine a Cuvântului?” (p. 19).  Autorul, care îşi pune numeroase întrebări, cu răspunsul inclus, crede că teologia, pentru a rămâne alături de oameni, trebuie să evite orice aer de superioritate, autonomizarea, teoretizarea excesivă. Iubirea nu e determinată de criteriile gândirii. Ea este un mod de viaţă. Prin iubire, orice existenţă, oricât de marginală, se plasează în centru. Relaţiile agresive, ostilităţile apar din cauza lipsei de discernământ, a radicalizării, a exclusivismului, selectându-se, grăbit, dominanta negativă a celuilalt. Un model al iubirii îl reprezintă (în argumentele autorului) felul în care cuvintele, înlănţuite într-o comunicare (mai ales în mistică şi în poezie), capătă darul de a transmite idei, spirit, producând viaţă: „Intensitatea trăirii în dragoste atestă afirmarea vieţii în plenitudinea ei” (p. 40).  Ca şi credinţa, dragostea trebuie susţinută de fapte. Preluându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Nici o virtute nu are conţinut fără dragoste” (p. 45). Ea este dăruire necondiţionată: „Iubirea nu se autocontemplă” (p. 50). Dragostea topeşte păcatele, năzuind către adevăr. Prin întrupare, Sfânta Treime intră în dialog de iubire cu omul şi ne oferă modelul iubirii absolute. Dragostea este, deci, începutul asemănării. Dragostea nu are scop în afară de sine. Ea se împlineşte în Liturghie, prin euharistie.  Nu poate trăi în dragoste omul duplicitar. Împărăţia cerurilor este Împărăţie a dragostei, iar fericirile, instituite de Hristos, sunt jaloane ale drumului spre rai. Accesul se face prin marea taină şi încercare a morţii, „această uriaşă, indescriptibilă prefacere spre care viaţa se îndreaptă atrasă de adierea veşniciei” (p. 67). Dragostea desface graniţele dintre oameni, producând o gravitare a unuia către altul, prin regăsirea chipului din noi. Întrucât Dumnezeu este dragoste, dragostea este, la rândul ei, calea, adevărul şi viaţa. Fiind producătoare de pace, „nu are tactici de război, ea este călăuzită de Duhul Sfânt, de Duhul înfierii care insuflă simţirea fraternităţii universale” (p. 73). Ea se reflectă în relaţiile paşnice dintre oameni, dar şi în pacea interioară a fiecăruia. Dragostea este unificatoare, echilibrată. Nu o poţi înţelege dacă nu eşti, tu însuţi, în dragoste. Dragostea este dăruire, fără gândul vreunei răsplăţi. Tot existentul are un numitor comun, dragostea lui Dumnezeu, care este imprimată în om prin chip. Tot ceea ce face omul trebuie să-şi găsească sensul în dragoste. Eseul teologic al lui Florin Caragiu este o pledoarie, un imn pentru dragoste. Criza spirituală şi morală prin care trece lumea contemporană este cauzată, susţine autorul, de pierderea dragostei. Secătuirea acesteia duce la dezumanizare, la proliferarea răului, la manifestări ale egoismului, la antagonisme, la întunecarea chipului lui Dumnezeu sădit ontologic în noi.