CĂRŢILE PE MASĂ: O țesătură poetică rafinată

Volumul „Muntele viu” (Ed. Pleiade, 2016), semnat de Paul Aretzu, este, în cuvintele autorului, un „război de țesut litere” în care apar întrepătrunse luminile și umbrele istoriei personale și a umanității, din pragul unei lumi înfrigurate, pe picior de plecare, pendulând între fugă și nemișcare.

Muntele viu închipuie taina descoperirii unui alt mod de viață în mijlocul unei lumi ce se stinge, o realitate a minunii perihorezei în care urcușul e o adâncire în Celălalt ce nu se sfârșește: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. îngropat până la genunchi în jarul viu. pregătit pentru întâlnirea nevăzută. înotând în trupul celuilalt”.

Muntele Cuvântului sau muntele-poem adă­postește în sine schimbări uimitoare de perspectivă, zugrăvind saltul prin chenoză către deplinătatea slavei divine: „mâine, de noapte, voi urca acest munte nesfârșit. singur. la început uriaș. apoi din ce în ce mai mic. până voi ajunge cât o firimitură” ; „muntele era un poem. lipeam pieptul și fruntea de el simțindu-i cuvintele. uneori se înălța până la cer. alteori era doar un mușuroi de cârtiță. urcam muntele fără încetare. în vârf răsărea orbitoare toată lumina deodată. genunchii noștri se afundau în mare”.

Fragilitatea vieții apare țesută cu vibrația zborului lămurit în foc: „lumina mea tu ești. o pasăre în mijlocul metalului fierbinte”. Atenția se frânge și se împarte între viață și moarte, între aici și dincolo, între timp și veșnicie, ca o punte peste abisul neantului.

În lumina tainei, viața își descoperă nebănuitul, adâncul inimaginabil, forța de străpungere a umbrelor morții: „va veni o vreme când nu mă vor mai cunoaște nici prietenii. cine e acest adânc neumbrit. acest nisip nespălat de val. cine e acest gândac de var care străbate pustia, mergând în coate și în dinți”. În această lumină germinează imagini suprarealiste, focare ale unei răsturnări de perspectivă, descoperind „morți scoși de prin uliți. așteptând o corabie trasă de un melc”, în timp ce „pe o creangă, un măr rămas din toamna trecută acoperă soarele”.

Pogorârea în mormânt devine un leitmotiv al adâncirii în sine, în tainițele sufletului ce ascund în sine germenii reînvierii așteptate, ale revărsării unei lumini de har ce ne acoperă din înalt: „intra în mormânt ca să-și spună rugăciunea. și privea cum cădea cerul peste el, până târziu”; „suit în inima mea, scriu în mormântul de hârtie. și haina luminează peste noi”.

Imaginea morții se concentrează într-un cuvânt, înțelesul ei reverberând în lumina chipului frumuseții: „un bătrân, vom vedea, citind un scurt poem despre moarte. șoptindu-l cu frică. înțelegând mai mult decât e scris. de fapt, citind un singur cuvânt. repetat. un cuvânt despre frumusețe”.

Motivul îngropării rituale apare în diverse ipostaze, precum îngroparea timpului în veșnicie, a luminii în icoane, a sânului în broderii sau în prunc, ce răspândesc arome și acorduri nelumești: „încet se mișcă timpul, azi. când aud lumini înfășate cu icoane. sau cum sarea iese din clopote atrăgând atenția surdului. răspândit-a miresme precum sânul îngropat în broderii. răspândit-a dulceață precum sânul mamei îngropat de-acum în prunc”; „acoperiți de pletele ascultării unui tainic sunet de lemn. acolo unde moartea învie”.

Rugăciunea apare ca o furtună fără sfârșit pe punctul să ne ia cu sine prin „poarta numită Dumnezeu. deschisă la perete în sine. în pustiul viu unde fiecare grăunte de nisip este însuflețit”. Rugăciunea este totodată aidoma unei străfulgerări circulare ce cuprinde în gestul ei de ­înaintare învăluitoare copilăria: „invadat de izvorul rugăciunii. mi-am amintit cum cântă printre pietre pârâiașul copilăriei”, vârsta târzie „împărțindu-și iubirea între o mână de pământ și o scăpărare de chibrit”, moartea: „ce să spun despre moartea mea. va trece și asta. ca orice surpriză”.
Magma textuală se revarsă lent, cu teama „ca Dumnezeu să nu-și întoarcă fața de la mine”, spre „vederea din urmă. sticloasă. vederea cu degetele, prin întuneric, a frumuseții”, cea care desprinde flăcăruile de pe lumânări, aprinzând trupurile. Această vedere finală întrezărește o lume mișcată de har, în care totul este viu, aievea cuprins în icoană: „lei sculptați își întindeau gâturile nedumeriți. corpurile din ceramică smălțuită ale ogarilor alergau fără oprire chefnind. candelabre navigau prin aer. aproape stinse. frunze atente la puținii oameni de pe pământ. se mișca acel real fără să se miște”.

O țesătură poetică rafinată ce închipuie pământescul în atingerea sa negrăită cu cerescul.