Cărţile pe masă: Poezie, utopie…

Nu departe sunt vremurile când poezia va fi o înaltă formă de autism, un mod de a vorbi despre sine, cu sine; un mod de a comunica din interiorul încarcerării şi al morţii. Sau: un mod atât de inacceptabil de a comunica, încât va fi supus ab initio legilor eşecului.

O astfel de viziune este întru totul împărtăşită de Ana Blandiana, în "Refluxul sensurilor", Editura Humanitas, 2004. "De dragul tău mestec frunze de laur amare/ În stare/ Să facă lumea să se rotească/ În spaţiu şi timp,/ Să dispară,/ Singură mă otrăvesc/ Şi mă schimb,/ Mestec şi bolborosesc/ Verbe străine, lehuze/ De înţelesuri care-mi curg ca o spumă murdară/ Pe buze,/ Fără să ştiu/ La ce-a folosit c-am ghicit/ În propriile mele măruntaie, de vină/ Mereu:/ Zeu, zeu, zeu,/ Lumină, lumină/ Pustiu.“ (Frunze de laur). Golul polarizează preaplinul dezgustului universal: „Lacrimile amestecate/ Ale victimei şi ale călăului,/ Lacrimile murdare/ Scăldându-i împreună, dar/ Nereuşind să-i purifice,/ Ci doar să cutremure din temelii/ Cota cea mai de jos/ Şi cea mai fierbinte/ A umanităţii,/ La care încerc să pătrund/ Alunecând periculos, gata să cad,/ Pierzându-mi echilibrul,/ Prin mâzga de milă/ Şi de repulsie.“ (Mâzgă)

Poemul este vârful unei ştiinţe exacte, care se numeşte limbaj. Jocul ingrat, hamletian, între a fi şi a nu fi corespunde, în cazul poemelor noi scrise de Ana Blandiana, unui model interior de autotextualizare prin respingere: respingerea limbajului, respingerea vieţii. Tocmai această respingere este forţa primară care face posibilă supravieţuirea. Dar sunt momente alunecoase când nu supravieţuirea textului o interesează pe poetă, în ciuda declaraţiilor evidente, ci supravieţuirea trupului. Transcenderea dorinţei de a trăi în trup pare să fie scopul scrierii, detaşarea de corp şi, prin acesta, victoria asupra lui. Ambiguitatea opţiunii, ca şi ambiguitatea trupească fac condiţia poetei admirabilă pentru că, aşa cum dincolo de dorinţă se află o altă dorinţă, dincolo de text se află un alt text, care e însăşi liniştea.

Echivocul este acesta: inocenţa şi vina, bucuria de a trăi şi dezgustul prelungesc corpul fizic în cel textual. Şi acest travesti nu dizolvă corpul de carne, ci îl defineşte.

Unde ne-am putea ascunde de noi înşine? Pentru a ne ascunde, totuşi, transliterăm impulsuri omeneşti în imagini volatile, aproape imposibil de prins în cuvinte: „Ca şi când şi-ar fi pierdut frunzele/ Braţele mele se clatină în vânt/ Încercând să spună ceva/ Într-o limbă/ Pe care n-o ştiu prea bine;/ Se clatină pipăind nesigure înţelesul şi aerul/ Speriate că arborii rămaşi pe ţărm/ Ar putea înţelege greşit.“ (Adio)

Chiar dacă Ana Blandiana declară sentenţios că „nimic din ceea ce nu e scris/ Nu există” (Calendarul), poeta se teme că şi ceea ce e scris nu există suficient. Trăim într-o lume fără garanţii: „Mai întâi dispar cifrele,/ În timp ce limbile pipăie/ Greoaie şi oarbe cadrane,/ Nevenindu-le să creadă/ Că nu mai au ce arăta./ Ceea ce nu-nseamnă nici pe departe/ Că timpul nu mai există,/ Dimpotrivă,/ Că vârtejul trecerii lui a spulberat/ Măsurile...“ (Cadran)

Aici mi se pare că se află motivul neîmpăcării, strigătul în pustiu: nu în faptul că au trecut anii, nu în faptul că iubirea faţă de semeni este de obicei dezamăgitoare, ci în opţiunea de căpătâi pe care poeta o întrevede perdantă: ea şi-a cantonat viaţa în pagină şi marginile acestei pagini sunt aproape, ameninţătoare, tăioase; a ales să scrie, dar pe nesimţite oamenii au întors privirea, s-au risipit, s-au lăsat atraşi de alte oferte şi poemele au devenit strigăte mute într-o ţară de surzi. Poeta a rămas singură în agora.

Marginea paginii este sfârşitul trupului textual, dar şi al celui biologic, este sfârşitul literaturii, dar şi sfârşitul raţiunii de a trăi. Şi, pentru ca suferinţa să fie perfectă, un regizor iscusit a presărat pervers, în acest decor tragic, o licărire de speranţă. Dar dacă… dar dacă în mod cu totul miraculos poezia va rezista? Dar dacă eforturile suprafireşti de a o ţine în viaţă nu vor fi în zadar? Dar dacă...?

În viziunea coşmarescă a unei lumi în care totul este o afacere, iar scriitorii sunt deseori somaţi să abdice, într-o asemenea lume e mare lucru, e chiar o minune că supravieţuiesc uneori, cu eforturi pe care le ghicim supraomeneşti, şi poeţi autentici. Un astfel de poet este Ana Blandiana.