Cărţile pe masă: Rugăciuni fără virgule

În prefaţa la Duminica e o poză cu tine (Editura Diacritic, 2015), de Andra Mateucă, Eugen Bunaru aminteşte că poeta se număra printre tinerii furioşi douămiişti de la cenaclul timişorean „Pavel Dan”. Nimic din aşa ceva în cel de‑al doilea volum al ei. Acum, aşa cum observă şi prefaţatorul, sunt mânuite mai curând armele seducţiei, şi nici dintre acelea cele mai periculoase. Mai degrabă descopăr aici o poezie ritualică şi magică, peste care se aşterne o feminitate când jucăuşă, când tandră.

Muzica silabelor este iarăşi un condiment esenţial în procesul de vrăjire a cititorului: „la o gură de ceai s‑au strâns toţi oamenii pădurii/ lângă foc în tihnă fiecare cu toporul lui/ care mai de care mai mândru şi mai încrustat/ cu flori frunze poveşti spuse pe‑ndelete/ la o gură de ceai băută pe frig bărbaţii sunt fraţi/ şi se îndeamnă unul pe altul să‑şi arate puteri nebănuite/ să se roage să primească răbdare/ să stea cu faţa cât mai aproape de flăcări până când/ le vor cădea celelalte chipuri/ şi ei vor merge curaţi/ fiecare la el acasă/ fiecare/ bărbat”.

Tot ce ţine de maternitate şi de basm iniţiatic poate fi găsit în poemele acestea foarte des nedirecţionate de vreun titlu: „desfă‑te ca să ies/ copilul înghesuit în zăbrele împinge şi zgârie varul/ decojit acesta naşte monştri şi lighioane/ ce împresoară pântecul bolnav/ el se naşte cu o stea în frunte şi cu palmele luminate/ dă‑mi şi mie ce nu ai tu ca să te nasc/ şi lasă‑mă să‑mi odihnesc călcâiele pe iarba ta/ cuminte”.

Funcţionează şi simbolistica, dar nu ca intenţie primordială, ci ca o sofisticare rafinată prin care sensurile sunt obliterate. Un fel de zoom in cu efect de perspectivă: „eu mă închid la rădăcina copacului/ sunt fiu de poet şi/ arunc seminţe pe cer să încolţească îngeri/ sunt fiu de mamă şi‑o privesc cu ocheanul în pântece/ la casa cu poartă pentru oaspeţi/ tatăl a făcut semn/ copilului să crească”. Cum bine formulează poeta, unele texte într‑adevăr devin „o rugăciune fără virgule”.

Una dintre tehnicile favorite este concentrarea. Procesul de esenţializare poate împinge poemul până în pragul kaiku‑ului: „pe scaun/ vesta cu scame/ nemişcată ca pânza de păianjen”. Doar că atmosfera unora este încrâncenată şi nu are ca scop crearea unui context care să predispună la reverie ori contemplaţie: „în pântecul ei se sparg sticle/ se aruncă mucuri de ţigară/ şi se îmbie oaspeţii cu cântece/ şi vin”.

Mi se pare interesantă pendularea între instantaneele urbane îmbibate de estetica urâtului şi cele extravilane, caline şi proaspete: „floarea‑soarelui/ cu creştet de copil/ pe umărul din care muşc/ ca dintr‑o pară”. Poate că sinteza este realizată într‑un vers dintr‑un alt poem, chintesenţă a ontologiei poetei: „s‑o înjur şi s‑o iubesc moale ca o omidă”.

Evoluţia între aceste coordonate ar putea împinge discursul în periferii patetice ori chiar isterice. Însă, din fericire, acest lucru nu se întâmplă datorită faptului că scriitoarea îşi stăpâneşte perfect adjectivele şi figurile de stil mai complicate. Simplitatea este cuvântul de ordine: „să beau o cafea cu tine înseamnă:// o vizită în parc/ o plimbare cu barca/ un film prost la cinema/ o cină în aer liber/ înseamnă mai mult decât o excursie” (să beau o cafea cu tine). Şi suprimarea conectorilor contribuie la eficienţa poemelor: „ca şi când noi/ a venit vara” (noi).

Primitivismul acestei poezii, întemeiat pe prospeţime, seducţie, dar şi pe reacţie drastică, este calitatea ei principală, dătătoare de carismă: „să‑ţi creşti amintirile cu siguranţa zilei de mâine/ animal frumos/ rămas în târg printre oale oameni/ şi haine second hand”.