CĂRȚILE PE MASĂ: Un poet al nostalgiei

Constantin Iancu a debutat târziu şi a fost destul de zgârcit cu apariţiile editoriale, nepublicând până acum decât cinci volume de versuri, dintre care unul pentru copii. Decenţa, o anume timiditate, apostolatul făcut cu abnegaţie într-un sat oltenesc l-au determinat să se ţină departe de tumultul vieţii literare, acceptându-şi cu stoicism un cvasianonimat. Antologia Ferestre către mine (Editura Hoffman, Caracal, 2017) oferă imaginea esenția­lizată a unui parcurs literar.

Lirica sa este, încă din volumul Copacii iubirii (1995), una rafinată, sensibilă, dominată net de accente elegiace. Ea reprezintă stările indefinite ale poetului, tăceri, căutări, singurătăţi, aşteptări, deziluzii: „În somnul tău/ am găsit visele mele arzânde.// Se întâmpla/ că te strecurai/ prin cuvintele mele nespuse.// Şi lângă privirea lor/ cădeai în silabe adânci.// Acolo,/ în oglinzi diafane,/ te priveam.// Şi, Doamne,/ cum se aprindeau tăcerile/ în tine!// Şi-n flacăra sufletului lor/ ardeau visele mele/ cu foşnete de singurătăţi” (Cu foşnete de singurătăţi). Simplitatea, monotonia tematică, poziţia dublă, de actor şi de spectator, în acelaşi timp, ţin de natura bacoviană a acestei creaţii. Din acelaşi câmp semantic face parte evocarea emoţionantă a copilăriei, cu bucurii simple, cu visări, pe care trecerea timpului le-a prădat neîndurătoare. Un fior al senectuţii se face sim­ţit, cu rarefierea timpului, cu frig, cu degradarea peisajului, cu pustiire sufletească, poe­zie a premoniţiilor. Autorul îşi probează harul şi în poezia cu formă fixă, scriind rondeluri. Prima calitate a acestora este, desigur, muzicalitatea, dată de normele prozodice. După textele firave, pline de melancolie, ca nişte flori întârziate, surprinse de intemperii, frumoase fără corp, rondelurile schimbă registrul, având densitate, fiind substanţiale şi diversificate tematic: „Când cineva-i mai sus ca ea/ În ierarhie şi-o-ntâlneşte,/ Se gudură, îi tot zâmbeşte,/ În ochi-i apar văpăi de stea.// Pune în voce catifea/ Şi-un stil direct ce cucereşte,/ Când cineva-i mai sus ca ea/ În ierarhie şi-o-ntâlneşte.// Cum într-un zbor o rândunea/ Traseul şi-l tot construieşte,/ Aşa şi ea mereu clădeşte/ Statuia sa de tinichea.// Când cineva-i mai sus ca ea” (Rondelul linguşirii).

Fumul din cercuri (1996) menţine tonul pronunţat nostalgic. Chiar în poemul omonim (liminar), poetul deplânge aspectul iluzoriu, imperceptibil al vieţii. Poemele câştigă un plus de gravitate, de reflexivitate, de siguranţă. Lamentaţiile existenţiale evazive devin mai impersonale, căpătând şi un uşor caracter moral. Dar poetul ştie să evite atât didacticismul, cât şi dramatismul retoric. El este un contemplativ, un meditativ, uneori cu înclinaţie ludică.

Tema principală din volumul Sunete în oglinzi (2002) este oglindirea, specifică poeţilor romantici, dar şi moderniştilor, atunci când este vorba de oglindirea de sine. Constantin Iancu, având caracteristicile unui expresionist, aparţine acestei categorii din urmă. Oglinzile sunt medii în care timpul este metabolizat miraculos. O oglindă este chiar viaţa, realitate iluzorie, irealitate fugace, efasată când insul dispare. În ea se reflectă vârstele, precum caruselul anotimpurilor. Închipuindu-se un copac, poetul îşi pune întrebări, asemenea biblicului Iov, despre transformările pe care le-a suportat: „unde ţi-e sabia frunzei?/ Dar coroana semeaţă?// Unde-i, prietene,/ răcoarea din jocuri?/ Dar frăgezimea din lumina/ privirilor?// Unde-i, bunule prieten,/ chiotul din bucuriile noastre?/ [...]/ Unde, prea încărcatule/ de toamne,/ Unde-ţi sunt prietenii?/ Şi unde-s toate?” (Cum pier toate!).

Şi în volumul Respiraţiile tăcerii (2012), timpul, destinul, trecerea vieţii, deşertăciunea lumii, nostalgia copilăriei sunt teme recursive, aproape exclusive. Odată cu aceste meditaţii, tonalitatea elegiacă se agravează şi ea, iar premoniţiile se îndesesc. Vocaţia brevilocvenţei se concretizează pregnant în poemele într-un vers (introduse în literatura română de Ion Pillat), scrise sub forma unor definiţii metaforice ori a unor aforisme, pline de ingeniozitate. Cele mai multe sunt memorabile: Ora: „Invenţie a omului de a-şi disimula efemeritatea”, Dimineaţa: „Fereastra pe unde dă buzna lumina”, Aroganţa: „Sindrom al înălţimii deseori gratuite”, Cloşca cu puii de aur: „Strigătul surd al repatrierii”, Femeia: „Femeia urâtă, dar inteligentă, porunceşte bărbatului chipeş”, Limbuţii: „Limbuţii vorbesc şi se aud şi când tac”, Plagierea: „Vocaţie a lipsei de caracter”... Constantin Iancu este un poet plin de fineţe, cultivând un singur registru (tematic, sentimental), provocat de gândul senectuţii şi al sfârşitului. Lirica sa este tributară filosofiei din Ecleziast: Vanitas vanitatum. Dar atitudinea sa nu este tragică, nici negativistă, ci una contemplativă, constatativă, dovedind o profundă, blândă sensibilitate.