Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Câțiva pumni de cuvinte

Câțiva pumni de cuvinte

Un articol de: Virgil Borcan - 20 Noi, 2016

Nici poeta vates, nici troubadour ­courtois, nici mistic precum Juan de la Cruz, nici postmodern și nici lampadofor nu e poetul‑preot Cristian Muntean; ci e câte puțin, ori mult, din toate acestea.

De la primul contact cu poezia lui (Singurătățile dorului, 2003) și până azi, nu m‑a părăsit o stare de uimire bucuroasă, un Evrika! al substanței estetice. El e creștin nu pentru că e preot, nu pentru că scrie à la Ioan Alexandru sau Daniel Turcea și nici prin temele lirice, ci pentru că - îndrăznesc să parafrazez cu gândul la Noica - oficiază întru bucurie bucuria întâlnirii cu poezia adevărată. Altminteri, cum am putea interpreta imaginea părinților aghioriți care „s‑au împământenit” prin deasa îngenunchere a pescărușilor care „ne pescăresc/ robotind cerul” sau a portretului ajustat al lui Dorian Gray?

Ne‑ar putea induce în eroare (dar nu în ispită!) discreția lui: „Nu‑mi povesti nimic/ din viața ta!/ E personală, e plină/ de tine la fel de mult cum/ a mea e plină de mine”. Nimeni însă, din câți oameni frumoși am avut bucuria să întâlnesc, nu întreține cultul prieteniei la cota atinsă de el; poate de aceea și evocarea (Jurnal express) pe care i‑o face lui Andrei Bodiu continuă să mă tulbure la gândul că „un poet mare (nu) e (numai) un poet mort”.

S‑a observat cu precizie critică un aspect esențial al liricii lui Cristian Muntean, pe care aș îndrăzni să‑l numesc sublimare, în sensul aproape chimic, nu psihanalitic, al termenului. Poezia lui spune foarte mult (uneori chiar mai mult) prin ceea ce nu spune, ca și cum autorul și‑ar fi însușit (sunt sigur că a făcut‑o!) lecția lui Michelangelo, dezgolind statuia din blocul de marmură, ori pe a lui Mallarmé, pentru care numirea unui lucru suprimă nouă zecimi din plăcerea de a‑l sugera. Se obține astfel un efect retoric destul de rar, un halou al (pe)trecerii cuvintelor, care persistă după încheierea lecturii poemului. Or, asta nu o dă doar talentul, oricât de necesar ar fi el, ci o știință deplină a strunirii textului, pe care de altfel o întâlnim și în eseurile, or, mai recent, minunatele omilii ale părintelui‑poet.

S‑ar putea glosa în continuare pe tema bucuriei paternității, a frumuseții interioare pe care o dezvăluie singurătatea meditativă, a orașului‑arhetip ori a exploziei de fericire a copilăriei. Nu cred că e esențial pentru înțelegerea poetului și probabil nici nu i‑ar face plăcere. Dacă ar fi să căutăm o Ars poetica, ea se cuprinde în puține rânduri: îMoștenirea mea:/ câțiva pumni de cuvinte/ luminând casa.../ Răsărit”.

De ce atât de puține? Pentru că smerenia este singura virtute care se ignoră pe sine.