Credinţa, foame religioasă

Textele aflate în cuprinsul cărţii părintelui Nicolae Stoia, frumos intitulată „Popasuri pe Muntele Frumuseţii – Carte pentru preoţi şi nu numai” (Editura Agnos, Sibiu, 2016), sunt încadrate de prefaţatorul Costion Nicolescu în domeniul omiletic şi catehetic, considerându‑le „meditaţii teologice care pleacă cel mai adesea de la pericopele evanghelice” (Când limbajul preotului nu mai este de lemn, ci extrem de exotic colorat - p. 5). Ceea ce‑l deosebeşte pe autor de congeneri, spune cunoscutul teolog şi etnolog, este stilul pitoresc, lipsit de convenţionalităţi şi rigori academice, cu extensiune în cultură, poezie, filosofie.

O temă pertractată este cea a identităţii, foarte greu de clarificat, fiindcă îngemănarea dintre trup şi suflet este, la rândul ei, indiscernabilă. Cu atât mai mult cu cât cele două dimensiuni ale omului se complinesc, dând armonie, sau devin contradictorii, subminându‑se reciproc (ceea ce produce moarte, când trupul „începe să miroasă a trup abandonat de suflet” (p. 13), iar „mintea îi devine trupească” (p. 14). Trupul, plăcerile trecătoare produc fericirile pe dos. Căile greşite, alese de om, abuzive, exclusiviste, având ţinte în afara acestuia: cea ştiinţifică (aberaţiile genetice - clonarea), cea filosofică (îndepărtându‑se de esenţe, căzând în scolastică sterilă), cea economică (transformând omul într‑un instrument de producţie şi consum). Între trup şi suflet nu există o separaţie tranşantă, învierea eshatologică urmând să realizeze un trup spiritual.

Vorbind despre Toma (Didimus), părintele Nicolae Stoia face o diferenţă esenţială între necredincios şi cel care se îndoieşte. Argumentul este inclus în propria transformare: „spre a putea înţelege învierea lui Iisus, trebuie să învii tu însuţi din tenebrele propriului întuneric” (p. 21). Se pare că în astfel de texte părintele apără cauza părţilor perdante: a trupului în faţa sufletului, a lui Toma numit Necredinciosul, a femeii raportată la bărbat. În acest ultim caz, consideră că „feminismul nu este decât o revoltă, aţâţată de fudulie” şi „una dintre smintelile lumii moderne” (p. 28), câtă vreme şi bărbatul, şi femeia au dreptul egal la mântuire, evocându‑se, în acest sens, femeile mironosiţe, primele care vestesc Învierea lui Hristos ori cinstirea Maicii Domnului.

Pogorârii Duhului Sfânt îi corespunde o Cincizecime întoarsă, aceea a urcării, prin sfinţenie, a oamenilor la cer. Existenţa desfăşurată în seninătatea luminii îl scapă pe om de îngrijorări, îl conectează la armonia Creatorului. Învăţăturile transmise de autor într‑o limbă pitorească, dar blândă au valoare duhovnicească: datoria de a ne ruga pentru ceilalţi, din iubire; alcătuirea omului cu harul libertăţii sădit în el; tertipurile fără număr ale diavolului, menite să piardă sufletele slabe de înger („puterea lui de disimulare ne depăşeşte închipuirea” - p. 102); relaţia dintre păcat şi boală; comunicarea şi cuminecarea omului cu Dumnezeu („Refuzându‑şi comuniunea cu Dumnezeu, diavolul a devenit un «gol» în creaţie” -  p. 118); minunile, care au loc numai prin concursul (credinţa) oamenilor...

Predicatorul se dovedeşte un stilist de mare rafinament, exuberant, folosind o limbă expresivă, ornată cu tropi, cu serii enumerative, cu adânciri etimologice, cu gradaţii intensive, utilizând o întreagă meşteşugeală filologică, plină de ingeniozitate, precum în această prezentare a celor stăpâniţi de răutate: „Ba, drăguţii de ei, de afurisiţi ce sunt, nu le ajunge gura proprie, ci, spre a‑şi face hatârul, îşi mai iau una cu împrumut, din bezna căreia revarsă asupra noastră un iureşit torent de năpaste, trivialităţi şi vicisitudini neghioabe, precum ţâfna răstită, ura dospită, politeţea veninoasă, frivolitatea dezlănţuită, injuria magnifică, ironia searbădă, delaţiunea mucedă, ipocrizia fastuoasă, furia emfatică, răzbunarea scelerată, îndârjirea neistovită, zeflemeala trufaşă, invidia hodorogită, perfidia şontoroagă, sperjurul dolofan, ponegrirea monotonă, sila nealterată, samavolnicia ţeapănă, calomnia rudimentară, ranchiuna atroce, persecuţia deşucheată, luarea‑n derâdere, colportarea ştirilor, poalele date peste cap, gâlceava brează, încâlcelile şi încurcăturile de tot soiul, suferinţele fizice şi morale, batjocora acră, delaţiunea puturoasă, golănia arţăgoasă, daraveri, deziluzii, buclucuri, cearta, zăcăşala, canalieria, furia spumoasă, vulgaritatea oacheşă, netrebnicia prodigioasă, mojicia puhavă, împunsături şi neplăceri garnisite cu alte şi alte ingrediente de alde astea” - pp. 132‑133).

Părintele dezaprobă gastrimargia (stimulată de capiştele economiei de piaţă: malluri, supermarketuri...), care produce translarea omului de la a fi la a avea. Sunt comentate pericope şi pilde biblice, interpretate cu gingăşie duhovnicească, uneori cu abilitate metafizică, aduse în actualitate, pentru a le dovedi viabilitatea neistovită: pescuirea minunată, valorificarea talanţilor, bogatul şi săracul Lazăr, chemarea la cină, învierea fiicei lui Iair, izgonirea zarafilor din templu, sămânţa căzută între spini... Autorul face teologie cu mijloace literare, ceea ce sporeşte mult accesibilitatea şi frumuseţea textelor. Aşa cum icoana întruneşte spiritualitate şi artă, textele părintelui Nicolae Stoia fac exegeză într‑un chip estetic (talent narativ, recursul la mijloace stilistice variate). De altfel, există o tradiţie, scriitorii religioşi medievali au impus această dublă marcă (Mitropolitul Dosoftei, Mitropolitul Antim Ivireanul).

Părintele exersează voluptatea unei limbi bogate, expresive, cu semantică densă, cu arhaisme şi regionalisme. Nu evită părţile evanghelice dificile, ba chiar le caută pentru a le elucida. Teolog de profunzime, credincios în spirit, vădind iubirea îngemănată de Domnul şi de semeni, părintele Nicolae Stoia este, deopotrivă, un cărturar, având o cultură impresionantă în domenii diverse.