Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Cu haraba prin Ploiești

Cu haraba prin Ploiești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Catia Maxim - 21 Iul, 2021

Pe la amiază, mersul cu căruța prin târgul Ploiești pare că nu mai ia sfârșit. Înghesuit între părinți, în căruța hurducăind pe străzile desfundate și pline de praf, pe Dumitru l-a cam atins oboseala. Obișnuiți cu haraba lor potrivită pentru drumuri desfundate, cu hârtoape, deplasarea devine insuportabilă chiar și pentru părinții lui, Ioniță și Sevasta, în special în perimetrul străzilor Văleni, Calea Romană, Calea Oilor și Bariera Bucovului. Toți trei sunt sleiți de osteneală, asurziți de hodorogeală, acoperiți de o peliculă de colb. Imediat după prânzul luat la traistă, tata Ioniță dă bice cailor, o apucă de-a lungul râului Dâmbu și, spre disperarea Sevastei, care ține mor­țiș să dea o fugă și la Prăvălia lui Ilie Lumânărarul, intră pe strada Pictor Daniel Rosenthal, mai degrabă o uliță în formă de dreptunghi cu o latură lipsă, așezat vertical. Paralelă cu râul Dâmbu, strada are un aspect pierdut, solitar și stingher.

Căruța Cărbuneștilor oprește în dreptul casei de la numărul 8. Pe gard, atârnată de un șurub, o tăbliță neagră, pe alocuri ruginită, afișează cu majuscule albe numele BLUMENȘTEIN. Ioniță își drege glasul îmbibat cu praf și-i spune Sevastei: Aici stă vraciul despre care se spune c-ar fi și tămăduitor de viori. Femeia oftează, înalță privirea, în timp ce bărbatul sare sprinten din căruță, priponește caii, apoi își ajută nevasta și copilul să coboare. Câteva secunde zăbovesc în fața gardului cu grilaj metalic, îmbrățișat de ramuri de iederă cu flori galbene, răsfățate de brațele unui arbust cu ciucuri mov. Femeia se minunează: Ce frumusețe de glicină! Poarta cu ornamente metalice, un pic cam ruginite, seamănă cu masca unui actor ambulant. Ioniță apasă ușor pe clanță și o vibrație de coardă îi provoacă fiori lui Dumitru. În spatele porții, aleea largă, cu straturi de piatră spartă mărunt, îi duce la intrarea largă cu pridvor. Casa are parter înalt, demisol, foișor și prispă împodobită cu mușcate bătute crescute în oale de pământ. Florile su­râd în dreapta și stânga, în­tr-un fundal de nuanțe împrospătate de fiecare baie de raze și ropot de ploaie. Ioniță bate o dată scurt și ferm la ușă. De undeva, ­dinăuntru, un glas tună fără să fulgere: Intră! Musafirii intră cu fereală. În trecere, zăresc două încăperi mari și luminoase din­spre care adie iz de levănțică. Ioniță îi șop­tește Sevastei: Îmi închipui că în prima încăpere e atelierul - oamenii vorbesc că meșterul și-a pus într-un colț, după un paravan, patul de dormit. În a doua încăpere, cred că lo­cuiește familia care are grijă de casă și grădină.

Vreme îndelungată, amintirea primei întâlniri cu Blumenștein l-a însoțit pe tata. La început, în culori proaspete, estompate apoi, la fel ca în gravura cu un meșter celebru. Vederea lui Blumenștein l-a impresionat din primele clipe: bătrânul purta o salopetă ponosită, avea chipul luminat de o privire arzândă sub două sprâncene stufoase, barbă albă, deasă, catifelată, lungă până la piept și părul strâns, într-o coadă, la spate. Așezat pe un scaun vechi, picior peste picior, aidoma maestrului din Cremona, ținea degetele dreptei strânse peste gură, într-un gest de maximă preocupare și scruta o vioară pe care o susținea, gingaș, cu degetele mâinii stângi. De fapt, cu brațul stâng întins expunea instrumentul la lumină, în dreptul ferestrei dinspre livada cu meri și gutui. Preocupat de vioară, Blu­menștein nu i-a privit pe musafiri, dar le-a spus cu emoție: Vă vine să credeți că un instrument așa de mic e capabil să scoată sunete atât de înalte? Puteți să-i spuneți cum vreți: violină, scripcă, diblă, lăută sau, și mai bine, ceteră, dar ascultați... În timp ce degetele mângâiau strunele, un timbru cristalin și rotund străpungea tavanul înalt și se înălța la cer.

În timpul vizitei, Dumitru „fotografiază” în rafale fiecare ungher pentru ca, seara, acasă, să developeze senzație cu senzație, emoție cu emoție, imagine cu ima­gine, stocate în sufletul lui de copil, nerăbdător să zboare departe de satul natal. La nici cinci ani, Dumitru tânjește să iscodească crugul ceresc al altor spații, atras de mirajul boltei, mai presus de oricare basm. După prima vizită la Blumenștein, nu ratează să se ducă la Ploiești, de câte ori are ocazia, nerăbdător să-l întâlnească pe meșter: nu se satură să-l privească fie când meșterește la viori, fie când le tămăduiește de felurite vătămături. Cu timpul, deprinde abilitatea de a-i pune întrebări la momentul potrivit pentru a nu-l distrage din truda și harul de a concepe divina proporție a viorii - peste ani, el însuși va învăța să deslușească sintagma Sectio Aurea. Deocamdată, deși habar nu are de asemenea subtilități, apropierea instinctivă de universul viorii prefigurează viitoarea atracție magică față de instrument. Decis să se apropie de meșterul ploieștean, copilul pre­găte­ște de-acasă întrebări pe care dorește să i le pună și se chinuie să le formuleze cât mai simplu.

Se întâmplă însă uneori să-l surprindă și pe bătrân cu unele cu­ri­o­zități care depășesc sfera copilăriei, astfel că și pentru Blu­men­ștein devine un obicei să-l aș­tepte, nerăbdător, pe mi­cu­țul care își câștigă statutul demn de ucenic, capabil să viseze că într-o zi va ajunge un lutier cu­noscut și res­pec­tat. Singura temere a meș­te­rului e ca ucenicul să nu devină un vrăjitor incapabil de a se integra în ce­nu­șiul și absurdul autohton. Nu de alta, însă un om, oricât de talentat, se cade să rămână cu picioarele pe pământ. Ca unul care a trecut și a văzut multe la viața lui, Blumenștein știe că, în minunata Românie, puțini reușesc să stârpească virusul lăudăro­șeniei și al orgoliilor. Iar dacă se întâmplă ca un creator să primească niscai recunoașteri, sărmanul, după ne­sfâr­șite așteptări și speranțe, nu-și mai încape în piele și totul riscă să i se urce la cap. Fix ca la politicieni. În plus, de unde să știe un copil de la țară că fanfaronada și bășcălia urbană rad totul în cale, fie chiar și cadrul de basm din Cărbunești cu dealuri blânde și păduri cât vezi cu ochii. După mai multe vizite, e limpede că Blumen­ștein s-a hotărât să-l învețe pe Dumitru tot ce știe despre vioară. Încetul cu încetul, lecțiile capătă sens pentru băiatul de cinci ani care, fără să ducă lipsă de idei, întoarce un subiect pe o parte și alta, pune întrebări, iar într-o zi, nitam-nisam, îi spune meș­terului că ar dori să aibă și el măcar o parte din zecile de scule înșirate în atelier, unele pe masă, altele atârnate de pereți. Blumenștein nu spune nimic, dar, la fiecare lecție, monito­rizează interesul micuțului pentru vioară și, când e convins că nu strică orzul pe gâște, îi spune răspicat: Vrei să ai și tu scule? Fă-ți-le singur!

Fragment din Cronica unui lutier, roman în lucru