Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Dacă nu eu, atunci cine?

Dacă nu eu, atunci cine?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 16 Dec, 2020

Pe neașteptate, fără nici un preaviz, Maia Morgenstern ne-a dăruit o carte. Nu că n-ar exista și alți actori care scriu cărți, dar - cu scuzele de rigoare - de obicei asta se întâmplă când artistul se cam apropie de capătul carierei, ceea ce cu siguranță nu e cazul aici, după cum nu e cazul de nici cea mai vagă adiere de narcisism.

Căci volumul acesta, cu un titlu năucitor, nu este despre „cum am devenit eu mare actriță”. „Nu sunt eu” este, aș îndrăzni să spun, o spovedanie. Dar nici ca mărturisire nu este una obișnuită. Actriță născută, iar nu făcută, Maia Morgenstern se joacă. Normal! Cu noi, dar mai ales cu sine. În toiul unei fraze serioase, își lasă condeiul să se dea pe der­delușul gramaticii: „...eu... mie, pe mine, mă...” Ai fi tentat să spui, făcând pe psihanalistul, că își refuză dreptul de a fi prea emo­ționa(n)tă.

Cartea este un jurnal întins pe șase ani care acoperă o viață. Pentru că Maia Morgenstern scrie din 2014 încoace în special amintiri din copilărie - ceea ce conferă cărții o semnificaţie cu totul specială. Greutatea trecutului în prezent. Eu, cel de azi, n-am de notat ce mi s-a întâmplat azi, ci ce mi s-a-ntâmplat acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Cum s-a construit viața mea. Cum m-am construit pe mine. Eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă.

Stilul scriiturii este și el unul special. Maia Morgenstern așterne nenumărate propoziții de unul sau două cuvinte. „Ce-ar rămâne? Sistemul. Cum? Sistemul de valori morale. Comune. Principiile. Aspira­țiile. Idealismul. Am încredere. Am nădejde. Am răbdare”. În felul acesta, fiecare cuvânt capătă valoare individuală, nu este doar unul dintr-o înșiruire.

Însă nu e doar emoție aici. Am râs în hohote de mai multe ori. Confruntările fetiței cu tatăl ei sunt delicioase în izbucniri de genul: „Nuuuuu... Nu mai vreau să mergem seara pe dig! Toată lumea merge la restaurant, numai noi mergem să mirosim aerosolii!” Cred că am trăit toți scene similare... Despre prăjiturile din vitrina cofetăriilor, după care mi se scurgeau ochii, tata spunea că sunt vechi... Alteori, umorul vine din afară. Despre berea din timpul comunismului, Mircea Rusu spunea că nu face spumă nici turnată de la balcon...

Apropo de asta, cartea Maiei Morgenstern e un bun remediu (sau armă) pentru nostalgiile predecembriste, pomenind despre faptul că nu aveau apă caldă și făceau baie în bucătărie, cu apă încălzită pe aragaz, că se întrerupea frecvent curentul electric, că sticlele de bere miroseau a ulei, că mâncau pâine cu margarină peste care presărau Vegeta... Iar faptul că pomenește aceste lucruri în treacăt, fără să insiste, fără să tragă concluzii solemne, conferă și mai multă greutate amintirilor. Mă rog, pentru cine nu refuză să-și amintească...

Aș scrie despre „Nu sunt eu” o cronică aproape la fel de lungă precum cartea!

Mai adaug doar două lucruri.

Primul: n-am citit niciodată cuvinte atât de frumoase scrise de o mare actriță sau actor despre mașiniștii teatrului! Citind: „Voi, echipa tehnică, susțineți actul artistic cu toată grija” „precum o adevărată orchestră”, mi-am amintit despre reverența făcută de Tudor Arghezi tipografilor... Mai mult, Maia Morgenstern mulțumește tuturor celor care participă la realizarea unui spectacol, inclusiv „colegii mei studenți”!

Al doilea: chiar așa, în fraze scurte, descrierile (blocul copilăriei, obiceiurile de sărbători, mâncărurile) sunt teribil de senzitive, miroși acele mirosuri, simți gusturile, vezi cu ochii tăi, auzi de parcă ai fi acolo, atunci!

O stranie coincidență, dintre acelea care n-au cum să fie coincidențe, a făcut ca, în zilele în care citeam cartea aceasta, cu o copertă atât de frumoasă și cu un titlu atât de tulburător, să văd un film minunat, „Asta-i viața” („Life itself”), care se termină cu cuvintele - venite parcă special să explice alegerea Maiei Morgenstern - „Eu sunt tatăl meu și tatăl tatălui meu. Eu sunt mama mea și mama mamei mele”... Cuvintele sunt rostite tot de un personaj feminin, la capătul unei istorii dramatice ajunse la momentul unei morale fericite, vitale, optimiste. La fel e și cartea marii noastre ac­trițe, care se încheie astfel: „Dar tata zâmbea, zâmbea mult. Asta eu n-am știut. Nu știu încă. În numele amintirii sale veșnic binecuvântate, asta voi învăța în timpul ce mi-a rămas”.