De vorbă cu Dumnezeu

Eugen Barz publică volumul de poezie Fântâna lui Iacob în 2020, la Editura Doxologia, din Iași, al cincilea până în acest moment, după Cinematograful singurătății (Neuma, 2016), Iarba din ceainic (Colorama, 2017), Dintr-o altă copilărie (Școala ardeleană, 2019) și Biblioteca din Parla (Junimea, 2020). Spre deosebire de celelalte volume, acesta propune un câmp semantic precis, de inspirație biblică, fără ca poezia, în ansamblul ei, să fie una tematic religioasă. Mai degrabă, alegerea poetului (preot, ca vocație) a fost să adauge confesiunii lirice un strat mai adânc al intimității, care este viața religioasă, comunicarea cu Dumnezeu, fără a neglija existența în plan orizontal, fără a ignora vulnerabilitatea condiției fragile de om supus greșelii sau ispitelor. Naturalețea cu care își exprimă trăirile acest om al veacului său desprinde de pe fața evenimentelor sau a persoanelor un voal însângerat de pe care se contemplă Omul durerilor, Pruncul celor uitați, Maica celor umili.

Prezența lui Dumnezeu, ca adresant al omului, este discretă, mai mult implicită decât vădită, su­gerând intimitatea inimii, a lăca­șului vulnerabil de umanitate smerită, e o intimitate pudic dezvăluită, șoptită, cu capul plecat, nu e chemare, nu e strigăt, e deja un răspuns, dezvăluind un presupus traseu de căutare și comunicare: „Numai Tu, Doamne,/ îmi știi/ pustiul,/ Tu îmi salvezi glasul/ în camera rugăciunii./ Numai Tu știi/ să îm­blânzești focul/ dintre genele mele/ de lup,/ pe jarul lor/ să așezi hrana/ pentru cina/ întinsă dinspre Tine/ spre noi” (Tu, Doamne). Alteori, rugăciunea e asertivă: „Doamne, nu am om/ să mă arunce în scăldătoare,/ în mine crește șarpele/ ca pruncul în femeie,/ mă tem să-i zdro­besc capul” (Vitezda); „Liniștea Ta, Doamne,/ mă mângâie/ ca atunci când mama/ mi-a sărutat/ prima oară pleoapele (Mângâiere). Foarte rar, e interogativă: „la care pridvor să cobor?” (Vitezda). Deși răspunsul lui Dumnezeu nu se materializează în vers, acesta se poate naște în sufletul cititorului, poezia-rugăciune devine comuniune și o lărgire a marginilor intimității. Câteodată, prezența divină absoarbe cuvântul uman, îl încarcă de omniprezență, anulează timpul cronologic și deschide (prin dorința exprimată firesc) poarta Veșniciei: „Aș sta zilnic/ la masa rugăciunii/ cu umbra Ta deasupra,/ să Îți pătrund taina/ și aroma,/ poate chiar numele,/ ca o ploaie” (Rugăciune I). Puține texte se constituie drept rugăciuni, monolog adresat Creatorului, cu toate acestea, textele lirice sunt deschideri sincere și autentice ale sufletului conștient că trăiește în per­manență sub ocrotirea Proniei divine. Dialogul e posibil nu prin comunicarea convențională de tip emițător-receptor, ci prin crearea unui spațiu mistic în care I Se lasă loc lui Dumnezeu să trimită răspunsul. Acest spațiu are două coor­donate: semenii/ lumea creată, loc de împărtășire și comuniune, și spațiul lăuntric, l’espace intérieur, cum îl numise poetul și pictorul francez Henri Michaux.

Lumea creată este sugerată din două direcții: una anistorică, dar simbolică, referirile biblice, și alta care dezvăluie cotidianul imediat. Mișcarea e inteligent investită cu sens. Omul oricărui timp devine omul Timpului cristic. A bea o cafea de un euro, a evoca prozaicul neo­nului, al plasticului, al cernelii simpatice nu înseamnă încremenirea în derizoriul unei plasări temporale atât timp cât modelul evanghelic este prezent în conduita existen­țială: „șarpele de aramă/ s-a înălțat/ lângă fântâna lui Iacob,/ crucea lui Hristos/ odrăslește/ pe umerii/ mei” (Metamorfoza).

 De aceea, nu există decât un timp al sensului în evocare, al plinătății. Asocierile religioase sunt dovada unei așezări pe calea vieții, a trăirii plenare, cu bucurie și suferință, în care moartea a fost exclusă. Neliniștea a fost alungată, e trăire întru veșnicie, asumare a umanului răscumpărat: „Ne vom așeza fericirea în Cuvânt/ ca păsările în cuiburi,/ însoțiți de anotimpul ninsorilor./ Nu vom avea morminte,/ ne vom înălța/ spre paharul vinului sacru,/ cu sfinții în iubire. Amin” (Potirion).

Spațiul lăuntric e configurat din volumele anterioare, de unde și autoreferențialitatea explicită: se pomenește de vreo două ori sintagma „altă copilărie” și o dată „cinematograful singurătății”. Eugen Barz este un poet al interiorității prezentate ca spectacol al lumii. O faună, floră personalizată se configurează plastic, un decor al naturii celebrate ca minune a lumii, răsărită pe cord deschis. Sentimentele și temerile se asociază păsărilor, șarpelui ispitei, fiarelor pădurii, ochii devin toamnă, umerii au „frun­ze de aripi”, demersul suprarealist accentuează vulnerabilitatea pe care vocea poetică preferă să o sugereze prin dezmembrarea ființei corporale. Însuși demersul auctorial e ambiguizat în formulă suprarealistă: „cred că aș putea scrie o carte/ cu norii aceștia,/ dar ei se varsă mereu în oameni” (Rugăciunea dimineții).

Identitatea e așezată doar în conversația cu Dumnezeu. În rest, anxietatea ființei se aglutinează în voci polimorfe, în confuzii emoțio­nale: „orice asemănare/ cu mine/ e ca o tandrețe împinsă/ spre eșafod” (Fluturii orbi). Totuși, tandrețea, delicatețea notațiilor seismelor sufletești aplanează senzația de ieșire în lume, cu partea ei de zbucium inerent, dintre care ispita păcatului trupesc iese cel mai puternic în evidență. Iată câteva exemple notabile: „cu urechea lipită/ pe un desen de dragoste,/ solfegiez furtuni/ până la coaja/ uitării de sine” (Desen); „de când aveam mai puțin de un an/ simt sub umărul stâng/ o nemaiîntâlnită formă de iubire” (Dar); „cineva m-a obligat să strălucesc/ ca un fluture pe tăblia unui pian” (Sâmbăta mohorârii).

Poet al miniaturalului, al clipei surprinse în frumusețea ei ce oglindește veșnicia, cu sinceritatea sufletului smerit, dar demn, Eugen Barz și-a creat o voce distinctă în lirica românească de care se va auzi, neîndoielnic, atât la noi, cât și în diasporă.