Deschizi colivii și îmbrățișezi lumea

De la Nesomnul metaforei (1999), volumul de debut, până la Deschizi colivii (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022), Maria Pal a parcurs un drum printre metaforele poeziei, având, astfel, revelația cercurilor concentrice ale realului, incluse în simbolismul deschi­derii/închiderii, ce marchează intrările și ieșirile semnificative, intrarea într-un spațiu, ieșirea din altul.

Titlul noului volum, Deschizi colivii, este, din acest punct de vedere, sugestiv prin conotațiile presupuse ale verbului a deschide, în forma persoanei a doua singular, cu subiect inclus; în valoarea de generalitate, deschizi, se relevă receptivitatea eului în raport cu cunoașterea, acestui simbolism adăugându-i-se cele ale coliviei, cercul strâmt al limitei. În plus, prin apelul la persoana a doua, a cărui generalitate include eul în relația complexă cu ceilalți (tu, voi), poezia capătă plusul de atemporal și universal, referind despre condiția umană față cu trecerea inexorabilă a timpului. Se regăsește, apoi, sugestia unei dedublări a eului. Observația asupra lumii pleacă din cadrul intim, particular al eului și atinge, prin implicații inefabile conotativ, consonante persoanei a doua singular, tu, universalul și generalul, ce-l includ în comunitatea cu care se simte solidar, prin apartenență la condiția umană.

Se configurează un mod de a privi lumea ca ierarhie de sfere și de a gândi condiția umană ca înaintare ascendentă spre un ideal de spiritualitate, deschizând colivii pentru a îmbră­țișa întreaga perspectivă a lumii care se oferă privirii, cunoașterii, iubirii.

Înseși titlurile poemelor: Târăști, Încerci, Deschizi, Trimiți, Mângâi, Recunoști, Schimbi, Măsori etc., până la ultimul, Ajungi, par a realiza metaforic sugestia unui destin, a conține un cifru al existenței, relevând un itinerar al evoluției interioare, în efortul permanent de desprindere din orizontala vieții, descendentă, cu suișuri aparente, dar posibile, în verticala gândului ascendent, capabil, prin forța gigantescă a spiritului, a sparge limitele.

Verbele existenței, materializate în formule sintetice ca pentru a pune titluri unor situații arhetipale, surprind fotogramele existenței în dimensiunea lor general-universală, în atemporalitate, esențializate, în acest fel ca stări existențiale, trăiri, sentimente, aspirații. Ele alcătuiesc desenul complex al vieții care aspiră la claritatea destinului. Lipsesc dintre aceste verbe esențiale și existențiale, totodată, verbele originare, a fi și a avea, care par a-și risipi rezonanțele, ecourile în țesătura deasă a metaforelor care conotează condiția omului în complexul determinism cosmic.

Din materialitatea grea a realității eului, poeta aspiră la spiritualitatea rarefiată a visului de creație. Este acesta punctul de final, indicat prin imperativul subînțeles al verbului ajungi, titlul ultimului poem, care închide cercul, colivia, din care se iese doar prin forța demiurgică a gândului, materializat în fragranța ideii poetice.

Zborul, căutarea sunt stări permanente prin care omul își legitimează statutul de ființă gânditoare: „Poemul se exilează într-un zbor de ciocârlie. Distinsă, roua pășește pe vârfuri. Te scufunzi într-un somn adânc fără nici o cărare. Visezi un gard din vesel argint, încrustat c-o poartă din plopi, cu vârfurile-n cer. Precum un cânt de îngeri la Crăciun, se deschide singură. O imensă grădină se ivește-n fața ta. Împovărată cu blocuri rafinate din marmură, cu nervuri sfioase de ger. Atingi una c-o mână tremurândă. De jur împrejur apar constelații de semne, de numere. Cauți cu-nfrigurare. Nu recunoști nici unul. Ca la un semn din baghetă, din fiecare se desprind triluri de păsări. Atingi alt alabastru, de-o altă culoare. Aceeași căutare. Cu ochii din ce-n ce mai încețoșați, cercetezi toate contururile sofisticate. Același rezultat. Observi cum trilurile înlocuiesc țărmuri, mări și oceane. Deasupra lor plutește-o mână c-un bilet bizar. Din el cad litere la tine-n palmă. Citești numele tău. Privești în jur perplex, și-L vezi zâmbind pe Dumnezeu. În veșnicia Lui, mai vrea din când în când a-mbrățișa poemul din tăcere”.

Tăcerea care încheie creația reverberează sugestii multiple, trimițând la retragerea lui Dumnezeu din creație sau la shakespeareanul restul e tăcere, o tăcere pe care fiecare poate să o umple cu gândurile, speranțele, aspirațiile lui.

Lectura este reversibilă. De la punctul de atingere din acel ajungi la punctul inițial târăști: „Ani în zdrențe. Semne încremenite-n leagăne. Mâini de neguri. De zgură. Tăceri, din ce în ce mai adânci, întind mâini albastre-nspre ferestre. Poveștile dorm somn adânc în suflet. În memorie. Drumuri hămesite de trecerea fiarelor. Libertatea-și ascunde îngerii. Să nu fie uciși pentru zâmbete...”, toate stările eului, în mitica eternă reîntoarcere, se regăsesc conținute ca pădurea de stejar în sâmburele de ghindă.

Poeta a completat imaginarul poetic cu picturile sale, fotograme esențiale ale realității, creând o punte de înțelesuri între acele căderi și înălțări, ca suită înscrisă în destinul fiecăruia, dar și cele conotate prin metaforele poeziei.

Ușa de acces în universul de simboluri pe care-l conține poemul Căderi și înălțări este urmată de cea din prima poezie Târăști. Pătruns în imaginarul poetic, cel care a intrat înregistrează, odată cu poeta, semnele, conș­ti­entizând fiorul în fața tabloului deconcertant, și nu poate rămâne indiferent.

Atitudinea este, simultan, enunțiativă și interogativă, efect al tragismului lucidității. Poetul, se subînțelege, este o conștiință a vremii sale, așadar, un observator, martor, semădău. Desprinderea, elanul necesar zborului se realizează prin sugestia încercării - încerci, urmat de deschiderea - deschizi, ușilor în universul cunoașterii, care înseamnă, totodată, dărâmarea zidurilor interioare, descătușarea forțelor interioare.

Stările existențiale esențiale sunt cifrate în simbolismul verbelor: deschizi, încerci, cânți, urci etc. și al substantivelor: întuneric, lumină, orașul labirint, cântare, zbor.

Poemele Mariei Pal sunt tablouri care descriu stările interioare, în decupajul semnificant al desprinderii luminii de întuneric, în aspirația de a găsi calea spre adevărul eliberator, calea care permite renașterea spirituală, o reînviere din arderea de tot, stare poetică desenată în Reînvii: „Stai ascuns în pământ. În scoarța încărcată de sevă. Prin ea curg nenumărate căi spre chemările din goluri. Lasă valul să te poarte cum poartă vântul nisipul. Lasă cearcănul lunii să te cuprindă. Ca norii ce se revarsă cu patimă deasupra deșertului. Atunci vei simți clepsidra cum reînvie. Vei deveni focul dorit de Prometeu...”.

Sensul ascensiunii este clar - „spre steaua ce așteaptă mereu cu răbdare”. Așteptările poetei Maria Pal îi descriu devenirea în tabloul interior, acolo unde „se tivesc ruinele cu margini de nori” și unde coliviile sunt mereu deschise pentru zborul gândului, aspirând să-și afle corporalizarea în cuvântul revelatoriu, cuvântul ce exprimă adevărul, așa cum îl percepe poeta Maria Pal.

Reflexivitatea acestor poeme face ca metaforele să se plasticizeze pentru a alcătui o viziune proprie asupra existenței și a rostului omului pe pământ.