Dumitru Preda - omul, istoricul, diplomatul

Dumitru Preda face parte din acea categorie de oameni, tot mai rari, care-ți devin prieteni încă de la prima întâlnire. „Tache” este numele de alint pe care prietenii săi îl folosesc, semn al unei apropieri cauzate de bunătatea, modestia, onestitatea sa.

Am avut plăcerea să-l cunosc prin ministrul finanțelor și ambasadorul României la Paris și UNESCO, Petre Gigea (la care și-a adăugat și „Gorun”, pseudonim scriitoresc, autorul a peste 50 de volume de poezie, proză, memorialistică, fără a fi, însă, și membru al Uniunii Scriitorilor din România). Era la început de toamnă, 23 septembrie 2002, când Petre Gigea-Gorun și-a lansat volumul Din însemnările unui ambasador român la Paris, la Ministerul Afacerilor Externe, în celebra Sală „Gafencu”. Anterior, fusesem împreună cu autorul cărții, Petre Gigea-Gorun, în biroul său de director al Direcției Arhivelor Diplomatice spre a stabili detaliile organizatorice lansării unei astfel de cărți și într-o asemenea instituție de prestigiu. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Dumitru Preda, dar, ciudat, mi se părea cunoscut, legăturile de la om la om sunt miraculoase. De atunci, a devenit „Tache” pentru mine.

Ne-am revăzut, apoi, la diverse manifestări naționale și internaționale. La Chișinău, în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor „in honorem” acad. Mihai Cimpoi, sub egida Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, de unde Dumitru Preda nu putea lipsi, intervențiile sale, discrete, dar pertinente, n-au trecut neobservate de participanți. Ne-am întâlnit mai des la manifestările internaționale organizate de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, reînființată și condusă de reputatul și excelentul organizator acad. Victor Crăciun. Liga Culturală a organizat Congresul Spiritualității Românești, condus de Adrian Păunescu și Victor Crăciun, la care au participat români din aproape 40 de țări. Prezența lui Dumitru Preda a fost și aici, firește, remarcabilă, el având și calitatea de vicepreședinte al Ligii Culturale (ca și semnatarul acestor rânduri). Normal că relațiile noastre prietenești s-au întărit, găsindu-ne pe aceeași lungime de undă în multe privințe despre cultura şi limba română în universitate, despre rolul personalităților românești (inclusiv aromâne și istro-române) în domeniile culturii şi științei, în activitatea diplomatică pentru promovarea obiectivelor naţionale, unele din acestea lăsate sub o nemeritată mantie a uitării sau alteori prea puțin cunoscute în țară, chiar și după 1989. Din septembrie 2019 este președintele executiv al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, moderând lucrările ultimului Congres al Spi­ritualității Româneşti desfășurat la Zlatna (noiembrie).

Sunt suficiente temeiuri să-i urez lui Tache Preda, la intrarea în clubul septagenarilor, ani mulți cu sănătate și imunitate în vremuri pandemice, pentru prietenia care mi-a acordat-o!

***

Dumitru Preda s-a născut la 17 iunie 1951, în București, părinții fiindu-i Radu Preda, învățător, argeșean cu origini ardelene, fost director al Școlii Române din Djumaia de Jos (Gorna Djumaia, azi Blagoevgrad, Bulgaria), și Alexandrina, născută Bajdavela, în acel oraş, aromâncă dintr-o veche familie de preoți și comercianți (Geoagiu) din celebra regiune sud-dunăreană, Cruşevo-Bitolia, majoritatea fiind aromâni (despre care Petre Țuțea spunea că ei nu sunt români, ci supraromâni).

În București, Dumitru Preda a absolvit ca șef de promoție cursurile Școlii Generale Nr. 80, iar liceul l-a urmat la „Matei Basarab” (1966-1970), o instituție veche şi prestigioasă de învățământ; aici a fost premiant doar în primul şi ultimul an, pentru că - așa cum mi-a mărturisit - îndrăgostit de ping-pong, a dedicat o mare parte din timp pregătirii sale sportive. Tot în Capitală, absolvă, tot ca șef de promoție, Facultatea de Istorie a Uni­versității (1974), unde va susține și doctoratul cu teza Relațiile României cu Antanta (1914- 1918), sub conducerea științifică a profesorului doctor docent Titu Georgescu.

Cariera profesională o începe ca arhivist principal și apoi cercetător științific principal la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară din București (1974-1997). Din 1997, își croiește o carieră diplomatică de excepție, angajat prin concurs la Ministerul Afacerilor Externe, urmând toate treptele ierarhiei diplomatice: șef al Arhivei istorice și director al Direcției Arhivelor Diplomatice (1997-2002), editor-coordonator al Colecției Naționale de Documente Diplomatice (1999-2005), primul observator al României pe lângă UE a Arhivelor Diplomatice (1998-2005), reprezentant în Comitetul Internațional al Editorilor de Documente Diplomatice (IEDD, 1998-2005), delegat permanent adjunct și însărcinat cu afaceri a.i. al României pe lângă UNESCO (2002-2007), director al Direcției pentru Originarii din România (2008-2009). Între 2011 și 2016, a fost ambasadorul extraordinar și plenipo­tențiar al României în Cuba. Paralel, a dezvoltat o carieră didactică de profesor de istorie și științe politice, întâi ca asociat sau invitat (din 1980), apoi profesor universitar la Academia Militară, Institutul Politehnic Bucu­rești, universitățile din București, Timișoara, Constanța. A avut în toate aceste decenii o amplă şi diversă activitate ştiinţifică în plan naţional şi internaţional (comunicări la conferinţe şi congrese, expuneri publice, cercetări în mari arhive şi biblioteci din Europa şi Statele Unite etc.). Trebuie să amintesc, în mod special, participarea sa activă la congresele mondiale de științe istorice (București, Madrid, Montreal, Oslo, Sydney, Amsterdam, Jinan etc.), onorând școala românească de specialitate.

O dovadă a recunoașterii contribuțiilor sale rămâne alegerea ca membru al Comitetului de Bibliografie al Comisiei Internaționale de Istorie Militară (în 1990, ulterior reales până în prezent!), precum şi ca membru și trezorier al Biroului Comisiei Internaționale de Istorie a Relațiilor Internaționale (din 2006) sau cofondator al Comitetului Arhivelor Militare (în anii 1990-1991). În țară, amprenta sa este lăsată, de exemplu, în punerea bazelor revistei „Document” a Arhivelor Militare și de membru al Consiliului Fundației Europene „Nicolae Titulescu”.

Este autor, coautor sau coordonator a peste 60 de volume și 200 de studii și articole, din care cităm: Documente ale Unirii (1984), România în anii Primului Război Mondial (1987), Istoria militară a poporului român (1987), Apărarea națională și Parlamentul României (1992), În apărarea României Mari. Compania armatei române din 1918-1919 (1994), Istoria Statului Major General Român (1994), Onisifor Ghibu (1995), România și Antanta (1998), 1989. Principiul dominoului (2000, 2019), România-Israel (2000), Albumul N. Titulescu (2002), România-Vatican (2003), România-Polonia (2003), Primăvara de la Praga (2009), România-RF Germania (2009), United States of America and Romania (2010), România-Turcia (2011), Sub semnul Marii Uniri (2018, 2019), România la Conferința de Pace de la Paris 1919-1920 (2019) etc.

Dată fiind valoarea științifică a acestor cărți, Dumitru Preda a fost răsfățat cu diplome sau premii onorante: Premiul „M. Kogălniceanu” pentru istorie al Academiei Române (1994), Marele Premiu „Mihai Viteazul” (1992, 1994, 1996) și Premiul „N. Iorga” (1998) ale „Revistei de Istorie Militară”, Premiul „Dimitrie Onciul” (1999), Premiu special (2003), premiile „Gr. Gafencu” (1999, 2010), „Eudoxiu Hurmuzaki” (2011), „C. Kirițescu” (2017) și „Ion I.C. Brătianu” (2018) ale fundației și revistei „Magazin istoric”, Premiul special „Dragalina” (2017) şi Marele Premiu al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” (2019), Premiul „Opera Omnia” al Fundației „Alexandrion” (2018) etc.

Dar, înainte sau alături de aceste distincții binemeritate, Dumitru Preda și-a onorat cu asupra de măsură „profesiunea” de Om, demn model de urmat pentru generațiile următoare, care trebuie să așeze pe criterii de paritate și demnitate valorile românești în universalitate.